Articol de Luminiţa Paul - Publicat marti, 03 februarie 2009 00:00
A şaptea finală de Mare Şlem între cei doi, devine tradiţie, punctată de ceva nou: lacrimile lui Federer
Imaginile spun multe. Păstrează expresii, grimase sau zîmbete pe care memoria nu le reţine.
EXTRATERESTRUL ŞI PUŞTIUL
2005. Semifinală la Roland Garros între liderul mondial al momentului, Roger Federer, şi numărul 5 ATP, Rafael Nadal. Un prim clasic pe zgură cîştigat în patru seturi de puştiul care avea atunci 19 ani. Salutul de la final descrie un elveţian zîmbitor, deşi pierduse, bătîndu-l cu palma pe piept pe un spaniol parcă uimit şi neîncrezător în faţa victoriei. Un gest de gentileţe din partea celui care domina tenisul faţă de un jucător ce promitea. Un soi de încurajare generoasă. ;)
La vremea respectivă, orice s-ar spune, Roger nu-l lua cu adevărat în serios pe Rafa. Traversa cea mai senină perioadă a carierei, aproape netulburată de vreo înfrîngere :O , superlativele şi supranumele se înghesuiau în jurul lui, era intangibil, seniorial, minunat. Spaniolul abia începea să-şi facă un nume.
Titlul de la Paris din 2005 a fost prima cărămidă a unui edificiu construit nu cu nonşalanţa lui Federer, ci un altfel de talent, un pic mai brutal, mai exploziv, mai puţin rafinat. Cu o etalare aproape obscenă a efortului.
A şaptea finală de Mare Şlem între cei doi, devine tradiţie, punctată de ceva nou: lacrimile lui Federer
Imaginile spun multe. Păstrează expresii, grimase sau zîmbete pe care memoria nu le reţine.
EXTRATERESTRUL ŞI PUŞTIUL
2005. Semifinală la Roland Garros între liderul mondial al momentului, Roger Federer, şi numărul 5 ATP, Rafael Nadal. Un prim clasic pe zgură cîştigat în patru seturi de puştiul care avea atunci 19 ani. Salutul de la final descrie un elveţian zîmbitor, deşi pierduse, bătîndu-l cu palma pe piept pe un spaniol parcă uimit şi neîncrezător în faţa victoriei. Un gest de gentileţe din partea celui care domina tenisul faţă de un jucător ce promitea. Un soi de încurajare generoasă. ;)
La vremea respectivă, orice s-ar spune, Roger nu-l lua cu adevărat în serios pe Rafa. Traversa cea mai senină perioadă a carierei, aproape netulburată de vreo înfrîngere :O , superlativele şi supranumele se înghesuiau în jurul lui, era intangibil, seniorial, minunat. Spaniolul abia începea să-şi facă un nume.
Titlul de la Paris din 2005 a fost prima cărămidă a unui edificiu construit nu cu nonşalanţa lui Federer, ci un altfel de talent, un pic mai brutal, mai exploziv, mai puţin rafinat. Cu o etalare aproape obscenă a efortului.
PUŞTIUL ŞI TERESTRUL
2009. Finală la Australian Open, între aceiaşi doi. Între timp, locul unu mondial a fost preluat de iberic, Roger e pe doi. Învingător, la fel ca în ultimele trei dăţi cînd s-au înfruntat pentru un titlu de Mare Şlem, e Rafa. De data aceasta, cel care dă proba generozităţii este Nadal. :D
În timpul festivităţii de premiere, cînd elveţianul plîngea cu suspine, exact ca un copil, Rafa s-a apropiat, i-a înconjurat gîtul cu braţul şi i-a vorbit la ureche. L-a convins să-şi ţină discursul, iar cînd a venit rîndul lui, şi-a cerut scuze pentru victorie. Nemaiauzit! "Rog, îmi pare rău pentru astăzi, ştiu cît de greu trebuie să-ţi fie, dar eşti unul dintre cei mai buni din istorie, vei bate recordul lui Sampras!".
CONTRAST DE STILURI
Rivalitatea Nadal-Federer, pornită sub numele Federer-Nadal, a crescut o dată cu timpul. Nu neapărat cu anii, pentru că nu sînt mulţi la mijloc, ci cu lunile, uneori cu săptămînile şi chiar cu zilele. A crescut datorită progresului fenomenal înregistrat de spaniol, care a devenit un jucător teribil de bun pe orice suprafaţă. :)
Apărut în tenis ca un puşti care doar aleargă nebuneşte şi are un forehand imens, el şi-a îmbunătăţit extraordinar jocul în ultimii 4-5 ani. Serviciul, reverul pe care îl evita ca şi cum l-ar fi ars, voleul, slice-ul, totul e acum mult mai bun la Nadal.
În cazul lui Federer nu prea mai e ceva de crescut. Stilul lui natural, elegant, intuitiv are o cursivitate rar întîlnită. Serviciul e precis şi variat, dreapta desenează unghiuri şi linii incredibile înainte de a exploda, reverul, aşa-zisul punct slab, ar fi acceptat cu braţele deschise de 90 la sută din restul jucătorilor, iar voleul e şi solid, şi fin. Probabil că şi contrastul de stiluri a hrănit rivalitatea, la fel cum s-a întîmplat, în anii '90 şi la începutul anilor 2000, cu Agassi şi Sampras.
DESPRE VIITOR
Cum mai poate evolua acest teribil meci între cei doi? Ultimele dispute i-au revenit lui Nadal. Federer pare copleşit de această inversare vehementă a raportului de forţe. Poate s-ar fi împăcat cu gîndul că nu-l va putea învinge pe spaniol pe zgură, însă izbînda acestuia de anul trecut pe iarba de la Wimbledon a fost prea mult. :X Acum, a venit şi cea de pe hard-ul australian, suprafeţe pe care Roger domnea. Deruta elveţianului sporeşte, la fel încrederea lui Nadal.
Nu e însă, neapărat, un verdict. E o tendinţă puternică pe care doar Roger o poate schimba. Cît despre Rafa, el ştie doar un sens: adelante. Înainte adică.
CIOCNIRILE ISTORICE
SAMPRAS VS AGASSI
În anii '90 şi pînă în 2002, tenisul masculin a respirat prin rivalitatea dintre Pete Sampras şi Andre Agassi. Diferită de cea Nadal-Federer pentru că americanii erau din aceeaşi generaţie, despărţiţi doar de un an. Diferită pentru că s-a întins pe mai bine de un deceniu. Diferită pentru că a avut perioade de acalmie, atunci cînd Andre a fost ieşit din formă sau, spre final, cînd Pete părea incapabil să mai cîştige vreun titlu. "Dacă învingi, ai făcut ceva incredibil bătîndu-l pe unul dintre cei mai buni din istorie", spunea Agassi înaintea unuia dintre ultimele meciuri cu Sampras. "Dacă pierzi, ştii că ai fost părtaş la o provocare, la o ocazie cu care nu te vei mai întîlni prea des".
McENROE VS BORG
Anii '80 au avut mai multe dueluri. John McEnroe contra Bjorn Borg a fost unul dintre ele, cu patru finale de Mare Şlem, dintre care 3 adjudecate de american. Suedezul s-a retras însă timpuriu, la doar 27 de ani, şi totul s-a oprit. Înainte însă fusese rivalitatea McEnroe-Connors, Jimmy fiind cu 7 ani mai în vîrstă. Un total de 34 de meciuri între cei doi, :O două finale de Grand Slam cu victorii împărţite, numeroase semifinale. Spre finalul decadei, McEnroe versus Ivan Lendl a fost altă rivalitate fierbinte. 36 de meciuri directe, două finale de Mare Şlem, ambele cîştigate de ceh. Apoi, Lendl-Mats Wilander, cu cinci finale de Grand Slam, trei revenindu-i suedezului.
22 de titluri de Mare Şlem au împreună Sampras şi Agassi, 14 cucerite de primul, 8 de al doilea
5 finale de Grand Slam şi-au disputat cei doi americani, 4 cîştigate de Pete Sampras
)
)
)
)
)
)
)
)
