Articol de Luminiţa Paul - Publicat sambata, 31 ianuarie 2015 00:00 / Actualizat sambata, 31 ianuarie 2015 13:57
De luni, clasamentul mondial îi va avea pe primele locuri pe Djokovici, Federer, Nadal şi Murray. Scoţianul e cel care urcă în viteză.
Ştiam că Nole va fi acolo. Speram că Roger va fi acolo. Speram că Rafa va rămîne acolo. Nu ştiam dacă Andy va ajunge acolo. De luni însă, Big 4 se reuneşte pe primele locuri ale clasamentului mondial, ceva ce nu se mai întîmplase... de cînd? A necesitat minute bune de căutare: din 27 mai 2013, cînd ordinea era Djokovici, Murray, Federer, Nadal. De luni, cei patru recompun careul dominant al tenisului ultimilor ani, chiar dacă doar doi dintre ei se vor regăsi în finala Australian Open-ului, de duminică.
Ani buni, tenisul masculin a fost o piaţă stabilă, cu valori certe, care au făcut doar, din cînd în cînd, schimb de locuri, păstrînd însă între ei titlurile mari, finalele, semifinalele, meciurile epice, rivalităţile cu tot mai multe file. Big 4 a rămas constanta universului cu mingea galbenă. Mai rar o asemenea acaparare a clasamentului, a primelor patru culmi ale acestuia. Chiar şi cînd unii, cel mai des Rafa, au mai avut accidentări, au mai lipsit din circuit, patrulaterul glorios s-a menţinut intact.
Pînă în 2013. Problemele la spate ale lui Roger. Apoi problemele la spate ale lui Andy. Apoi problemele la spate ale lui Rafa. Şi la încheietură. Şi apendicita. Doar Novak s-a ţinut departe de necazuri serioase cu sănătatea. Doar cîte o răceală pe ici, pe colo. În 2014, infiltrările de nume noi au devenit tot mai incisive, în semifinale majore, în finale, chiar cu trofeul deasupra capului. Şi, cumva, lumea a început să tînjească iar după Big 4. De luni îl va avea din nou în fruntea ierarhiei. Chiar şi cu Federer ieşind în turul al 3-lea al tabloului de la Melbourne. Chiar şi cu Nadal învins în "sferturi".
Cel care se întoarce pentru a reface careul, împingîndu-l de acolo pe Stan Wawrinka, e Andy Murray. De cînd a făcut ochi mari în circuit, scoţianul a purtat pe umeri poveri grele de întrebări şi de speranţe. De cînd a jucat prima finală majoră a carierei, US Open 2008, la 21 de ani, poverile au crescut. Britanicii l-au învestit cu responsabilităţile pe care o naţie întreagă n-a fost în stare să le rotunjească timp de zeci de ani. El însă, de unul singur, trebuia să rupă tradiţia eşecului, a neîmplinirii. Un rol în care s-a trezit distribuit fără casting, doar pentru că nu avea cine altcineva să-l joace.
După cinci finale de Grand Slam sterile, Murray a împlinit visul la US Open, apoi a cîştigat şi la Wimbledon. Ar fi trebuit să fie suficient pentru alte cîteva zeci de ani de istorie, dar nu e aşa: lumea lui, regatul lui îi cere alte şi alte confirmări. Îi pune la îndoială deciziile privind echipa de tehnicieni, îi supraveghează etapele de pregătire, îl presează cu mereu aceleaşi întrebări. Anul trecut, i se punea sub lupă motivaţia – sau lipsa ei. Ieri, Daily Mail scria că e "disperat" să cucerească un nou titlu major.
Cînd l-a ales pe Lendl, de ce a făcut-o?, că doar ceho-americanul nu mai antrenase pe nimeni. După ce exemplul i-a fost urmat, a devenit trend-setter. De anul trecut, Andy lucrează cu Amélie Mauresmo, dublă campioană de Mare Şlem. De cînd a angajat-o, toată lumea se întreabă cînd se vor despărţi. De aceea, scoţianul a ţinut să-i mulţumească, chiar în interviul de pe teren, după victoria din semifinale.
Pentru că acum Andy e furios. Le-a reproşat jurnaliştilor că au creat în mod deosebit tensiune înaintea meciului cu Berdych, apăsînd pe mutarea fostului său antrenor secund, Dani Vallverdu, în echipa cehului. Andy e furios şi agresiv pe teren. Cu alte cuvinte, joacă tenisul său de vîrf. De aici, din mînia lui pozitivă, s-a refăcut Big 4. Şi din constanţa lui Nole. Şi din speranţa că Roger va fi acolo. Şi din speranţa că Rafa va rămîne acolo. Şi din gîndul că anul abia începe.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
