Articol de Luminiţa Paul - Publicat sambata, 02 martie 2013 00:00 / Actualizat sambata, 02 martie 2013 10:24
Sensibilitatea nu e un defect. E doar o trăsătură de caracter. E ce a determinat-o pe Rebecca Marino să renunţe la tenis, cu ajutorul celor care au trimis-o "să ardă în Iad".
Blîp, blîp! Blîp! Staţi o clipă, că mă caută cineva pe Facebook. Aşa, gata, am dat chat off. Mă apuc să scriu. Despre ce? Păi, un pic chiar despre asta. Despre lumea noastră construită sau proiectată pe calculator. Despre lumea asta în care respirăm click-uri, search-uri, aer îmbîcsit de traffic, nu trafic. Lumea fără de care nu mai puteam trăi. Lumea care ne leagă şi ne desparte.
Săptămîna trecută, Rebecca Marino anunţa că se retrage din tenis. E o canadiancă în vîrstă de 22 de ani care a ajuns în 2011 pînă pe locul 38 în lume, disputînd atunci şi singura finală din carieră, la Memphis, pierdută însă. Se cuvine să te întrebi ce o poate determina pe o tînără cu cariera abia înflorită să renunţe la tot, mai ales că în spatele deciziei nu stă vreo problemă vizibilă de sănătate. Sau stă? Nu e vorba de muşchi, oase sau tendoane, ci de mintea şi sufletul Rebeccăi. Ea a dat off tenisului pentru că "nu cred că vreau să-mi sacrific fericirea şi alte aspecte ale vieţii mele". Dar şi din alt motiv: pentru că nu a putut face faţă complicatei relaţii cu fanii. Din cauză de "cyberbullying".
Marino şi-a şters conturile de pe Facebook şi Twitter cu puţine zile înainte de anunţarea hotărîrii pe care o luase. Deşi crede că "reţelele de socializare sînt o parte importantă a societăţii şi că pot ieşi lucruri bune de aici", ea a amintit, cu amărăciune abia disimulată, de mesajele în care i se recomanda "să moară", "să ardă în Iad" sau în care i se cereau bani din partea celor care pariaseră pe ea şi pierduseră.
Uneori, ce e mult, exagerat, deplasat e chiar prea mult, prea deplasat. Şi nu se impun teste de rezistenţă. Oamenii sînt diferiţi. Reacţionează diferit. Nu mi se pare o mostră de curaj să gestionezi cu succes relaţia cu cei care asaltează, jignesc, împroaşcă, urăsc, deseori la adăpostul capitonat al anonimatului. E o chestiune de alegere. E un succes acru.
În 1877, Dostoievski aborda, în al său "Jurnal de scriitor", tema scrisorilor anonime. Tocmai făcuse public faptul că suferă de emfizem şi că nu-şi va putea publica rubrica o vreme. Spunea el acolo că, din cele cîteva sute de scrisori primite într-un an şi jumătate (ce puţin, nu?, faţă de avalanşa de acum), doar ceva mai mult de o sută au fost anonime. Şi dintre acestea, doar două "au fost absolut ostile". Aşa era pe atunci, se ajungea greu la persoanele publice, azi totul e la un click distanţă.
"Cînd ai un computer sau un telefon mobil, e mult anonimat în spatele lor şi asta e partea nefericită", crede avocatul canadian John-Michael Liles. "Conştiinţa noastră a devenit o scenă de desfăşurare sau un teatru de operaţiuni pentru tot felul de manifestări, care o folosesc după pofta inimii", crede Saul Bellow. Poate însă n-ar fi chiar atît de greu să eziţi o clipă înainte de a-i scrie cuiva să ardă în Iad. Şi să te abţii. Şi să te gîndeşti cum ar fi să-ţi spună asta ţie cineva. Unu, doi, zece, o sută.
Blîp, blîp! Iar e Facebook-ul. O clipă. Ah, era ceva de bine. Ce uşurare!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
