Articol de Andrei Vochin - Publicat luni, 07 februarie 2011 00:00 / Actualizat duminica, 06 februarie 2011 20:03
Ciprian Marica a ales să-i spună antrenorului că nu agreează un stil atît de defensiv. Labbadia l-a pedepsit, dar a doua zi a cîştigat abia după ce a schimbat la pauză toată filosofia sa ultraprudentă
Am plecat la Stuttgart pe cer însorit şi am nimerit în plină furtună. Mersesem cu gîndul de a afla care e viaţa unui fotbalist plecat "afară" la nici 20 de ani, a unui tînăr ajuns la 25 şi care şi-a rezolvat în mare parte existenţa. Graţie talentului, perseverenţei şi datorită unui management al carierei care mi s-a părut inteligent, Ciprian Marica a cîştigat din pasiunea ce i s-a transformat în meserie peste 10 milioane de euro. Pînă acum.
Mă interesa filosofia lui despre joc. Aş fi dorit să-l rog să-i sfătuiască pe tinerii fotbalişti români întru organizarea vieţii sportive şi personale. Să-i povăţuiască în ceea ce priveşte banul. Cum să-l cheltuiască, cum să-l păstreze. Planning financiar, cum se spune. Aş fi vrut chiar să-i descopăr preocupările extrasportive, să-i aflu locurile din Baden-Wurttemberg în care-şi petrece timpul din afara job-ului: restaurantul unde mănîncă, magazinele de unde se îmbracă. De ce conduce acum o maşină sport de două locuri, iar acum trei ani se lăfăia într-o limuzină albă cît un vapor. Dacă aş fi simţit că nu sar calul, l-aş fi întrebat şi despre Ilincile care i-au cutreierat viaţa, nu de alta, dar nivelul mi se părea mult superior "Bombelor" cu care se irosesc băieţii care abia deschid ochii în fotbal. Mai mult, încercam să-mi forţez norocul şi să provoc o discuţie ca între înaintaşi, cu antrenorul Labadia (44 de ani, 557 jocuri în Bundesliga, 204 goluri), fost vîrf la echipe mari ca Bayern Munchen, Hamburg, Bremen, Koln ş.a., şi cu managerul Bobici, atacantul Mannschaftului între 1994 şi 2004.
Timpul nu era generos cu mine. Plănuisem cîteva ore înaintea deplasării la Gladbach, altele la întoarcere şi pînă la zborul către Cipru unde-l aşteaptă "naţionala". Totul s-a dărîmat însă vineri după-amiază, cînd Ciprian m-a anunţat că nu mai face deplasarea la Gladbach.
Acum aveam timp berechet. Interlocutorul era însă altul. Trist, abătut, poate chiar furios la un moment dat. Un restaurant italian ca o sferă de sticlă, umplută pînă la refuz de o clientelă subţire, ne-a fost gazda dialogului.
"Sînt vîrf împins, nimic altceva"
- Aici mănînc de obicei cînd ies în oraş.
- Lasă asta, că acum altceva arde. Ce s-a întîmplat?
- Ce mi se întîmplă mereu din cauza caracterului meu direct. Am avut mai multe divergenţe de cînd a venit Labbadia, am încercat să-i explic de ce nu dau randament acolo unde mă pune să joc.
- Poate nu e treaba ta. Tu eşti plătit să joci, el să antreneze!
- OK, dar mie îmi pasă de tot ce fac. Simt că în postura de al doilea vîrf cu sarcini predominant defensive mă irosesc. Nu mai sînt proaspăt la finalizare.
- Asta e treaba ta.
- Nu, tocmai asta e, că e şi a echipei. Aş fi putut să joc la alibi, să fac ce-mi spune şi gata. Dar simt că nu pot să ajut echipa aşa. De aceea i-am spus că nu pot să fac ce-mi cere. Randamentul meu scade, dar şi al echipei, care foloseşte prea mulţi jucători preocupaţi de faza defensivă. Repet, aş putea şi aşa, dar mi s-a părut corect să-i spun exact ce simt.
- Şi el...
- Stai puţin, că nu-s nebun. Uite, cu Keller, antrenorul de dinainte, aveam un astfel de dialog. El a înţeles, m-a folosit vîrf împins şi am avut o serie de meciuri foarte bune, am marcat, mi-am ajutat echipa. Bruno Labbadia are, probabil, altă viziune. O respect, dar mi-am permis să o comentez.
- Şi el te-a trimis acasă după ultimul antrenament!
- Aşa a decis, mă supun. Echipa a plecat la Gladbach. Sîmbătă m-am antrenat cu preparatorul fizic, apropo, un român de origine greacă adus de la Schalke, un profesionist excepţional. Iar duminică, după antrenamentul de la 10, plec la Frankfurt, de unde zbor spre Cipru.
"Contractul mai lung de 3 ani e o prostie!"
- Regreţi că n-ai semnat cu Galata sau cu West Ham?
- Nu. Regret doar că am făcut o prostie cînd am semnat un contract pe 5 ani. E prea mult, e enorm. Şi nu e vorba despre Stuttgart, ci putea fi în discuţie orice club. Într-un timp atît de lung pot interveni multe.
- Dar ţi-ai securizat un salariu total de 10 milioane de euro.
- Banul nu e totul. Degeaba cîştigi atîta dacă nu eşti fericit. Dacă nu joci de plăcere. Dacă vii la antrenament fără pasiune, pentru că ştii că vei face altceva decît ce ştii tu mai bine. Am ajuns ca pe vremea lui Armin Veh, cînd uram să joc bandă stîngă. Eu sînt atacant. Eu sînt numărul 9. Nu 10, nu 11, nu 8.
- Cît mai ai aici?
- Pînă în decembrie.
- Asta înseamnă că din vară poţi semna cu cine doreşti.
- Da, dar în nici un caz pe un termen atît de lung.
- Iar de la iarnă poţi pleca gratis.
- N-aş vrea să se întîmple aşa. Pentru ambele părţi ar fi bine ca în vară să se găsească o soluţie. Şi VfB ar trebui să cîştige nişte bani din vînzarea mea. Dar pentru asta trebuie să mă pună în valoare. Să joc acolo unde o fac cel mai bine. Vîrf de atac.
- Ca Labbadia la Hamburg, ca Bobici la Stuttgart.
- Exact.
"Cu un ochi rîd, cu altul plîng"
Discuţia curge greu. Simt momentul şi îi propun să reluăm după jocul lui Stuttgart la Gladbach de a doua zi. Meciul în care VfB a fost condusă la pauză cu 2-0. O primă repriză în care Labbadia a folosit un "11" extrem de precaut, cu cel puţin 7 oameni de apărare, cu un copil speriat pe dreapta şi fără Kuzmanovici, în condiţiile în care oameni cu experienţă ca Delpierre, căpitanul, şi Cacau erau accidentaţi. La reluare, a terminat experimentele. L-a trimis pe teren şi pe Kuzmanovici, şi pe nou-venitul Hajnal, în locul a doi fundaşi. Altă viaţă.
Stuttgart a întors jocul şi, în final, a cîştigat cu 3-2 într-un meci de 6 puncte, derbyul ultimelor clasate. "Cu un ochi rîd, cu altul plîng. Sînt pe de o parte fericit că echipa a bătut într-un joc atît de important, dar rămîn trist pentru ce mi se întîmplă", mi-a spus la telefon Ciprian. O altă întîlnire între noi nu a avut loc. Din păcate, pentru al nostru, Pogrebniak şi Harnik, concurenţii lui, au marcat şi/sau au scos penaltyul decisiv. În plus, Cacau va reveni.
Exact în momentul în care Marica a ales să-i spună antrenorului un adevăr probat la ora meciului, unde pînă la pauză, cu o echipă plină de fundaşi, era 0-2, după aceea, cu una orientată către atac, a fost 3-0. Un adevăr pentru care a plătit.
"Keller, fostul antrenor, m-a înţeles, m-a folosit vîrf împins şi am avut o serie de meciuri foarte bune, am marcat, mi-am ajutat echipa. Labbadia are, probabil, altă viziune. O respect, dar mi-am permis să o comentez"
Ciprian Marica, atacant Stuttgart
"Banul nu e totul. Degeaba cîştigi atîta dacă nu eşti fericit. Dacă nu joci de plăcere. Dacă vii la antrenament fără pasiune, pentru că ştii că vei face altceva decît ce ştii tu mai bine"
Ciprian Marica, atacant Stuttgart
Ciprian Marica a ales să-i spună antrenorului că nu agreează un stil atît de defensiv. Labbadia l-a pedepsit, dar a doua zi a cîştigat abia după ce a schimbat la pauză toată filosofia sa ultraprudentă
Am plecat la Stuttgart pe cer însorit şi am nimerit în plină furtună. Mersesem cu gîndul de a afla care e viaţa unui fotbalist plecat "afară" la nici 20 de ani, a unui tînăr ajuns la 25 şi care şi-a rezolvat în mare parte existenţa. Graţie talentului, perseverenţei şi datorită unui management al carierei care mi s-a părut inteligent, Ciprian Marica a cîştigat din pasiunea ce i s-a transformat în meserie peste 10 milioane de euro. Pînă acum.
Mă interesa filosofia lui despre joc. Aş fi dorit să-l rog să-i sfătuiască pe tinerii fotbalişti români întru organizarea vieţii sportive şi personale. Să-i povăţuiască în ceea ce priveşte banul. Cum să-l cheltuiască, cum să-l păstreze. Planning financiar, cum se spune. Aş fi vrut chiar să-i descopăr preocupările extrasportive, să-i aflu locurile din Baden-Wurttemberg în care-şi petrece timpul din afara job-ului: restaurantul unde mănîncă, magazinele de unde se îmbracă. De ce conduce acum o maşină sport de două locuri, iar acum trei ani se lăfăia într-o limuzină albă cît un vapor. Dacă aş fi simţit că nu sar calul, l-aş fi întrebat şi despre Ilincile care i-au cutreierat viaţa, nu de alta, dar nivelul mi se părea mult superior "Bombelor" cu care se irosesc băieţii care abia deschid ochii în fotbal. Mai mult, încercam să-mi forţez norocul şi să provoc o discuţie ca între înaintaşi, cu antrenorul Labadia (44 de ani, 557 jocuri în Bundesliga, 204 goluri), fost vîrf la echipe mari ca Bayern Munchen, Hamburg, Bremen, Koln ş.a., şi cu managerul Bobici, atacantul Mannschaftului între 1994 şi 2004.
Timpul nu era generos cu mine. Plănuisem cîteva ore înaintea deplasării la Gladbach, altele la întoarcere şi pînă la zborul către Cipru unde-l aşteaptă "naţionala". Totul s-a dărîmat însă vineri după-amiază, cînd Ciprian m-a anunţat că nu mai face deplasarea la Gladbach.
Acum aveam timp berechet. Interlocutorul era însă altul. Trist, abătut, poate chiar furios la un moment dat. Un restaurant italian ca o sferă de sticlă, umplută pînă la refuz de o clientelă subţire, ne-a fost gazda dialogului.
"Sînt vîrf împins, nimic altceva"
- Aici mănînc de obicei cînd ies în oraş.
- Lasă asta, că acum altceva arde. Ce s-a întîmplat?
- Ce mi se întîmplă mereu din cauza caracterului meu direct. Am avut mai multe divergenţe de cînd a venit Labbadia, am încercat să-i explic de ce nu dau randament acolo unde mă pune să joc.
- Poate nu e treaba ta. Tu eşti plătit să joci, el să antreneze!
- OK, dar mie îmi pasă de tot ce fac. Simt că în postura de al doilea vîrf cu sarcini predominant defensive mă irosesc. Nu mai sînt proaspăt la finalizare.
- Asta e treaba ta.
- Nu, tocmai asta e, că e şi a echipei. Aş fi putut să joc la alibi, să fac ce-mi spune şi gata. Dar simt că nu pot să ajut echipa aşa. De aceea i-am spus că nu pot să fac ce-mi cere. Randamentul meu scade, dar şi al echipei, care foloseşte prea mulţi jucători preocupaţi de faza defensivă. Repet, aş putea şi aşa, dar mi s-a părut corect să-i spun exact ce simt.
- Şi el...
- Stai puţin, că nu-s nebun. Uite, cu Keller, antrenorul de dinainte, aveam un astfel de dialog. El a înţeles, m-a folosit vîrf împins şi am avut o serie de meciuri foarte bune, am marcat, mi-am ajutat echipa. Bruno Labbadia are, probabil, altă viziune. O respect, dar mi-am permis să o comentez.
- Şi el te-a trimis acasă după ultimul antrenament!
- Aşa a decis, mă supun. Echipa a plecat la Gladbach. Sîmbătă m-am antrenat cu preparatorul fizic, apropo, un român de origine greacă adus de la Schalke, un profesionist excepţional. Iar duminică, după antrenamentul de la 10, plec la Frankfurt, de unde zbor spre Cipru.
"Contractul mai lung de 3 ani e o prostie!"
- Regreţi că n-ai semnat cu Galata sau cu West Ham?
- Nu. Regret doar că am făcut o prostie cînd am semnat un contract pe 5 ani. E prea mult, e enorm. Şi nu e vorba despre Stuttgart, ci putea fi în discuţie orice club. Într-un timp atît de lung pot interveni multe.
- Dar ţi-ai securizat un salariu total de 10 milioane de euro.
- Banul nu e totul. Degeaba cîştigi atîta dacă nu eşti fericit. Dacă nu joci de plăcere. Dacă vii la antrenament fără pasiune, pentru că ştii că vei face altceva decît ce ştii tu mai bine. Am ajuns ca pe vremea lui Armin Veh, cînd uram să joc bandă stîngă. Eu sînt atacant. Eu sînt numărul 9. Nu 10, nu 11, nu 8.
- Cît mai ai aici?
- Pînă în decembrie.
- Asta înseamnă că din vară poţi semna cu cine doreşti.
- Da, dar în nici un caz pe un termen atît de lung.
- Iar de la iarnă poţi pleca gratis.
- N-aş vrea să se întîmple aşa. Pentru ambele părţi ar fi bine ca în vară să se găsească o soluţie. Şi VfB ar trebui să cîştige nişte bani din vînzarea mea. Dar pentru asta trebuie să mă pună în valoare. Să joc acolo unde o fac cel mai bine. Vîrf de atac.
- Ca Labbadia la Hamburg, ca Bobici la Stuttgart.
- Exact.
"Cu un ochi rîd, cu altul plîng"
Discuţia curge greu. Simt momentul şi îi propun să reluăm după jocul lui Stuttgart la Gladbach de a doua zi. Meciul în care VfB a fost condusă la pauză cu 2-0. O primă repriză în care Labbadia a folosit un "11" extrem de precaut, cu cel puţin 7 oameni de apărare, cu un copil speriat pe dreapta şi fără Kuzmanovici, în condiţiile în care oameni cu experienţă ca Delpierre, căpitanul, şi Cacau erau accidentaţi. La reluare, a terminat experimentele. L-a trimis pe teren şi pe Kuzmanovici, şi pe nou-venitul Hajnal, în locul a doi fundaşi. Altă viaţă.
Stuttgart a întors jocul şi, în final, a cîştigat cu 3-2 într-un meci de 6 puncte, derbyul ultimelor clasate. "Cu un ochi rîd, cu altul plîng. Sînt pe de o parte fericit că echipa a bătut într-un joc atît de important, dar rămîn trist pentru ce mi se întîmplă", mi-a spus la telefon Ciprian. O altă întîlnire între noi nu a avut loc. Din păcate, pentru al nostru, Pogrebniak şi Harnik, concurenţii lui, au marcat şi/sau au scos penaltyul decisiv. În plus, Cacau va reveni.
Exact în momentul în care Marica a ales să-i spună antrenorului un adevăr probat la ora meciului, unde pînă la pauză, cu o echipă plină de fundaşi, era 0-2, după aceea, cu una orientată către atac, a fost 3-0. Un adevăr pentru care a plătit.
"Keller, fostul antrenor, m-a înţeles, m-a folosit vîrf împins şi am avut o serie de meciuri foarte bune, am marcat, mi-am ajutat echipa. Labbadia are, probabil, altă viziune. O respect, dar mi-am permis să o comentez"
Ciprian Marica, atacant Stuttgart
"Banul nu e totul. Degeaba cîştigi atîta dacă nu eşti fericit. Dacă nu joci de plăcere. Dacă vii la antrenament fără pasiune, pentru că ştii că vei face altceva decît ce ştii tu mai bine"
Ciprian Marica, atacant Stuttgart
Marea iubire a lui Ion Țiriac are o afacere de succes » Cu ce se ocupă femeia: „M-a ajutat”
)
)
)
)
)
)
)
