Articol de Luminiţa Paul, Mirela Neag - Publicat vineri, 10 august 2012 00:00 / Actualizat joi, 09 august 2012 20:58
Dolniceanu, Dumitrescu, Siriteanu şi Zalomir, alături de antrenorul Covaliu, au pozat ca în Star Trek şi au regretat că nu mai erau tichete pentru documentarul 4D.
Amestecaţi printr-o mulţime de copii zburdalnici, vicecampionii olimpici şi-au amintit de orele de fizică din şcoală. Şi nu numai.
Trecuseră 3 minute peste 17:15, ora ultimei admiteri în incintă. Acreditările olimpice fac însă minuni. Dacă ar avea şi medaliile de argint la vedere, probabil că ar putea avea Science Museum la dispoziţia lor şi după ora închiderii. Intrăm cu toţii, dar fiecare în căutarea acelui ceva care să-i gîdile curiozitatea.
Ghişeurile de bilete sînt, de fapt, pentru a te informa că intrarea e gratuită, dar că poţi face o donaţie pentru muzeu. Aici, în Marea Britanie, majoritatea muzeelor au intrare liberă, finanţarea făcîndu-se din fonduri publice. Doar pentru expoziţiile itinerante există o taxă de admitere.
Pub sau etajul 3?
Aşa că băieţii scot din buzunare monede şi bancnote şi le strecoară prin fantele unei cutii mari de plexiglas transparent, în care se văd şi hîrtii de 20 de lire sterline, şi bănuţi de 2 pence. Acum poate începe explorarea. Florin Zalomir e cel mai interesat, merge direct la unul dintre birourile de informaţii în căutarea îndrumărilor exacte.
Se întoarce un pic descumpănit. "I-am întrebat ce îmi recomandă şi ştiţi ce mi-au zis? «Un pub»". Colegii lui şi Cova izbucnesc în rîs. Umorul britanic ţîşneşte peste tot, chiar şi într-un loc presupus sobru. Zalo a primit însă şi indicaţia valoroasă: trebuie urcat pînă la etajul al treilea. Fuga la lift!
Uau, ce gălăgie! Ciripiturile, micile ţipete şi rîsetele copiilor umplu aerul. Acest loc e pentru ei. Picii se distrează învîrtind de manivele la pompa de apă, răsucesc tuburi cu lichide diferit colorate pentru a vedea diferenţa de densitate, privesc sala şi lumea prin periscop şi, mai ales, aleargă fericiţi, încîntaţi dintr-o parte în alta. Sabrerii intră şi ei în jocurile serioase ale copilăriei, amintindu-şi de fizica învăţată la şcoală şi la liceu. E distractiv, mai ales cînd ştii ce se întîmplă acolo. Pentru copii, e o continuă uimire.
Sire şi circuitul
Ne apropiem de altă zonă. Aici, anunţuri strict plasate avertizează: "Atenţie, cîmp magnetic!". Poţi să construieşti castele din rotocoale care aderă puternic unul la celălalt. Parcă e un pic cam multă energie în aer, o simţi în ceafă ca pe o înţepătură. Alexandru Siriteanu priveşte cu atenţie un dreptunghi în care se află borne şi bucăţi de fire. Ţi se cere să alcătuieşti un circuit pentru o alarmă, ca să sperii spărgătorii. "Trebuie să-mi aduc aminte. La şcoală le făceam tot timpul", spune el, concentrat. Mufele se înfig unde trebuie, la final apasă şi se aude sunetul de alarmă. A reuşit!
Dar unde e Cosmosul? Ajungem un pic tîrziu, azi nu mai sînt bilete. Capsulele capabile să se învîrtească la 360 de grade, simulînd antrenamentul unui cosmonaut, sînt ocupate cu ultimii norocoşi. Puştii ţipă, se agită, iar adulţii aproape că îi imită. Poate o proiecţie 4D atunci? Şi aici s-au terminat tichetele. Sala e goală însă! Locurile de stat reproduc puntea de comandă din Star Trek şi, pentru cîteva minute, Cova e căpitanul Picard, iar ceilalţi restul personajelor care cunosc galaxiile precum conţinutul propriului portofel.
OZN-uri pentru toţi
Cine nu-şi doreşte propriul OZN? Sau UFO, cum zic britanicii. Se găseşte la un mic magazin, costă 12 lire şi se numeşte chiar aşa: "My mystery UFO". "How on Earth does it fly?" scrie pe cutie. Băieţii se decid să studieze problema mai tîrziu, după ce vor fi desfăcut cutiile pe care le-au cumpărat.
Trecem la electricitate. Un turn metalic scoate un zgomot impresionant ori ce cîte ori produce o mică descărcare electrică. Trebuie doar să strecori vîrful degetelor unde îţi indică un domn, care te îndeamnă să nu te temi, "it's very smooth". Covaliu încearcă, la fel Tibi.
Rareş se opreşte în dreptul unui touch-screen, unde se derulează un quizz la care ştie toate răspunsurile. "Ce se va întîmpla cu pămîntul în cazul unei catastrofe?". "Va fi sub ape", alege Dumi şi are dreptate. "Peste 50 de ani numărul maşinilor a) va scădea; b) va rămîne la fel; c) va creşte?". Apasă ferm "c", e corect iar. "De-aia vreau eu să-mi iau maşină electrică", spune şi, la mutrele noastre perplexe, zîmbeşte: "Neaa, glumeam! Nimic nu se compară cu torsul unui motor adevărat!".
Secunda ultimei tuşe
Timpul trece repede. Chiuiturile copiilor încă nu s-au domolit. Sînt atîtea lucruri fascinante aici. "Dacă vin cu Vlad aici nu mai ies pînă la ora închiderii!", exclamă Cova. Dolniceanu e de acord că trebuie mai mult timp, "vreo 3-4 ore", pentru un muzeu, iar Zalomir anunţă că va veni într-una dintre zilele următoare, de dimineaţă, ca să exploreze pe îndelete cele 7 etaje cu minunăţii. "Cel mai mult mi-a plăcut Muzeul Ştiinţelor Naturale din New York", spune el. "E incredibil tot ce se găseşte acolo! Am văzut şi un documentar foarte interesant".
Am ajuns şi la vehicule. De toate felurile, de la tractoare la avioane şi capsule spaţiale. Naveta Apollo 11, cu care Armstrong cu ceilalţi au ajuns pe Lună în 1969, pare un cărăbuş imens cu picioarele învelite în poleială. Sabrerii păstrează o amintire a ei în telefon sau în aparatul foto. Timpul fuge. Am ajuns în dreptul unei vitrine cu clepsidre de toate dimensiunile. "Vezi cum se scurge ultima secundă?", îi spune Sire lui Zalo. "E ca la ultima tuşă!". Ne-am întors de unde am plecat: la scrimă. Totul are o legătură.
Marea iubire a lui Ion Țiriac are o afacere de succes » Cu ce se ocupă femeia: „M-a ajutat”