Tenis într-o grădină englezească » Tradiţia şi amabilitatea se îmbină cu armonia la Wimbledon

"Next stop is Southfields". Oamenii se ridică de pe scaunele metroului şi pornesc spre uşi. Sînt pe cale să simtă pe propria piele experienţa Wimbledon. Cînd uşile se deschid, crezi că ai intrat într-o realitate paralelă. Covor verde pe jos, scaune mov şi verzi. "Wimbledon-ul te aşteaptă. Ţinem pagina întîi încă din 1877", scrie pe spătarele lor. 1877 e anul în care s-a jucat pentru prima oară, cu 22 de participanți şi 200 de spectatori. Petunii de toate culorile stau agăţate de stîlpii de iluminat. Oamenii se opresc pentru cîteva poze. E invariabil.

După cîteva scări, puhoiul de oameni iese pe Church Road. O stradă cu trotuare înguste şi case tipic englezeşti, din care te aştepţi să iasă Hugh Grant sau Colin Firth. Am crescut cu filmele romcom, ce să fac? După cinci minute de mers pe jos pe partea stîngă, cei care nu au bilet au o şansă. Aceea de a sta la coadă şi de a primi unul.

Coada e una pe mulţi kilometri. După alte zece minute de mers, altă coadă. De data aceasta pentru cei care au bilete. Însă accesul spectatorilor se face abia la 10:30, cu o oră înainte de începerea meciurilor. Intrarea lor este anunţată la staţii, iar sfatul repetitiv este: "Pentru binele dumneavoastă, vă rugăm, nu fugiţi!".

Spectatorii nu prea ascultă şi imediat ce oamenii de ordine se dau din faţa lor o iau la sănătoasa, pentru a prinde locuri cît mai bune la terenurile unde nu sînt scaune rezervate.

"If you can meet with Triumph and Disaster…"

Pe Church Road sînt doar cîteva dintre porţile de acces la All England Club. Dacă intri pe cea cu numărul cinci, te trec fiorii de cum ai păşit pe asfaltul din interior. În partea stîngă e citatul din poemul "IF" al lui Rudyard Kipling, cel pe care îl văd jucătorii de fiecare dată cînd intră pe Terenul Central: "If you can meet with Triumph and Disaster/ And treat those two impostors just the same". Iedera de pe pereţii Terenului Central îţi ia ochii, însă deocamdată nu poţi intra. Rucsacul trebuie controlat de oameni cu mănuşi albastre. "Bună ziua! Cum sînteţi? Ce faceţi?" este refrenul cu care am fost întîmpinată în fiecare dintre cele şapte zile la Wimbledon. Nu cred că erau interesanţi de ce făceam, dar erau doar amabili în momentele în care îmi invadau intimitatea.

Stefi Graff spunea că nu eşti niciodată pregătit pentru forţa şi frumseţea acestui turneu. Şi cam aşa e. Cînd păşeşti pentru prima oară în interiorul clubului, te simţi copleşit de tot ce e împrejur, de terenurile de iarbă, de vegetaţie, de tradiţia care se simte la fiecare pas. De la balconul de pe partea de sud a Centralului te privesc doamne cu perle şi domni în costum. E momentul în care te întrebi dacă nu cumva ai sărit calul cînd te-ai îmbrăcat în blugi tăiaţi.

Bănci ca în Hyde Park

Treci repede peste îndoieli pentru că pe lîngă terenurile 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11 sînt oameni îmbrăcaţi normal, cu pahare de bere în mînă şi care îşi caută un loc pe băncile de lemn de lîngă ele. Bănci care par luate din Hyde Park. Aceste terenuri sînt despărţite doar de prelate verzi. Şi tot aici tenisul se vede aşa cum este el. "Prima oară cînd am venit aici, nu-mi venea să cred cît de repede se mişcă migea, iar sunetul este incredibil", spune o spectatoare. Ai o senzaţie de vacanţă şi de bine, cînd te plimbi printre oameni şi încerci să desfaci labirintul fără să ai nevoie de firul Ariadnei. Lîngă ele sînt cele cu numerele 2, 3 şi 12, mai mari, cu petunii la intrări.

Într-o dimineaţă, cînd încă era linişte, o voluntară în vîrstă ţinea cordonul care-i oprea pe spectatori să treacă. "Cînd putem să intrăm?". "Cînd spun eu", răspunde doamna, cu o voce şugubeaţă. Şi dialogul continuă, iar oamenii sînt vrăjiţi de ce li se povesteşte. "Atunci mai stăm aici, că ne place" e concluzia lor. Asta e partea de sud.

Mîncare de acasă

În partea de nord a Centralului, acolo unde este şi statuia lui Fred Perry, a cărui umbră l-a bîntuit atîţia ani pe Andy Murray, sînt terenurile 14, 15, 16, 17. Fără 13 din cauză de superstiţii. Aici deja apar tribunele, dar tot fără locuri. Primul venit, primul servit. Între Terenul Central şi aceste patru insule se vede e o mică alee, unde englezii poposesc pentru a mînca din pachetul de acasă şi pentru a ciocni un pahar de şampanie.

Un pic mai sus dai peste 18 şi 19 şi după nişte scări de Henman Hill. Locul unde se adună cei fără bilete pe Central sau pe Terenul Unu. Acest deal a luat naştere după ce s-a excavat pămînt pentru construirea celui de-al doilea teren ca mărime din complex. Şi se numeşte Henman Hill pentru că aici au suferit generaţii întregi pentru Tim Henman, cel care a jucat patru semifinale la Wimbledon. Acum, la 40 de ani, Tim arată mai bine ca atunci cînd juca. Poate m-au influenţat şi costumele elegante în care l-am văzut îmbrăcat.

Căderile de apă nu lipsesc din complex, e una chiar lîngă intrarea cu numărul 18, care se adună într-n mic eleşteu. E aproape de Terenul Unu, cel în formă rotundă.

Centralul-sanctuar

Dar cum e cu Centralul? E atît de copleşitor pe cît am auzit. Are 15.000 de locuri, dar sentimentul de intimitate şi apropiere e intimidant. La un meci al lui Andy Murray, aplauzele şi încurajările se simt ca şi cum ar fi peste 100.000 de oameni în tribune. În rest, eticheta e cea care primează. La meciul dintre Roger Federer şi Sam Groth, un grup de patru australieni au încercat să-şi încurajeze compatriotul în stilul lor zgomotos şi de vară. "Shhhhh", s-a auzit de mai multe ori. "Wimbledon e locul unde am învăţat să port alb, unde am învăţat să fac o reverenţă şi unde am învăţat să apreciez tradiţia", spunea Andre Agassi. Da, Wimbledonul a reuşit să-l îmblînzească pe cel mai rebel dintre jucătorii de tenis. Pentru că Wimbledonul e mai mult decît un turneu de tenis, e o experienţă de viaţă.

Siglă pe orice

Cele trei magazine de la All England club sînt mereu pline cu oameni care vor să aibă o mărturie că au trecut pe aici

Englezii au înţeles repede potenţialul pe care-l are turneul de la Wimbledon şi în interiorul All England Club sînt trei magazine mari de unde poţi cumpărara aproape orice inscripţionat cu sigla celui de-al treilea turneu de Mare Şlem al anului. De la pixuri, creioane, cărţi de joc, ciocolată pînă la sorţuri, tricouri, cravate şi cămăşi, iar preţurile nu sînt deloc mici.

Căpşunele cu frişcă, o emblemă

N-ai fost la Wimbledon dacă n-ai gustat măcar o dată căpşune cu frişcă. Idila lor cu turneul de All England Club e la fel de veche ca şi competiţia. Pentru că era vremea lor, englezii veneau şi le consumau uitîndu-se la tenis. Căpşunele sînt culese în aceeaşi zi în care sînt şi vîndute şi vin din Kent. O porţie de zece căpşune cu frişcă ajunge la 2,5 lire. În medie, la o ediţie se consumă 28.000 de kilograme de căpşune.