Răzvan Luţac, jurnalist cu origini ucrainene, despre sfîrşitul erei Kliciko: "Mi-am spus că nu va pierde niciodată"

Parcă l-am prins pe profesorul de rusă, Havreleac, îmbrăcîndu-se în moș înainte de o serbare pe la grădiniță. Și, de-acolo, l-am tăiat de pe listă. Știu că moșul e ăla cu lista, dar chiar l-am tăiat.

Prima era că Ucraina e un munte. Așa o vedeam în fiecare dimineață, pe fereastra de acasă. Pînă la vreo 4-5 ani, cînd am trecut granița la un hram și am înțeles că, după deal, urmează altul. Și altul. Și toate sînt Ucraina. Și tata, care era în Ucraina, nu e chiar peste Tisa, nu ajunge să treci apa pînă la el, mai trebuie să iei și trenul ăla verde, cu ecartament larg și băncuțe de lemn.

A doua era că, în spatele satului, care e-ntr-o vale în formă de ceaun, sus, pe o pajiște, e lacul Vinderel.

Care, după cum spuneau bătrînii, "e pe marginea piscului și, dacă se rupe sau se surpă, o să fim acoperiți de ape".

Atlantida versiune Valea Vișeului a ținut ceva vreme. Am prins vreo două inundații grele, dintre care una mai mare "decît alea din '70". Mereu, motivul copiilor, șoptit peste gard, era că "s-a rupt Vinderelul".

Cînd am plecat de-acasă și am prins puțin internet, am căutat legenda pe google. Vinderelul chiar exista, era nu la un deal, ba la cîteva dealuri distanță. Și, dacă s-ar surpa, ar umple cel mult partea de lac Herăstrău dintre Insula Trandafirilor și Muzeul Satului.

Ultima, că doi boxeri, frați, ucraineni, n-o să mai piardă niciodată. Mi-am spus-o la 11 ani, cînd Vladimir, mezinul, a încasat-o ultima oară. Kliciko.

Era înainte de ziua mea, în aprilie, și îmi venea s-o dau în bocet. Vedeam culmile de după primul deal al Ucrainei, ăla din fața casei. Și îmi imaginam că tot mai apar, mai apar, mai apar, pînă vine o apă mare, albastră, cu la fel de multe valuri. Și la final e America, iar eu o să-l întîlnesc pe ăla de l-a bătut pe Vladimir. Și-o să-i zic că nu-i frumos, că sîntem supărați. Că așa ne descărcăm noi, ucrainenii, frustrările și amarul, cu victoriile lui. Și ale fratelui lui.

Nu cred că am gîndit-o chiar cu frustrări și amar, poate exagerez la asta. Dar mi-am zis că n-o să mai piardă niciodată. Și-au urmat
11 ani, culmea, tot 11 ani, în care drumul din America imaginației mele s-a întors. Am luat valurile înapoi, dealurile înapoi. Și fiecare deal venea cu o nouă victorie.

În noaptea asta, Vladimir Kliciko a pierdut.

Noapte bună, copilărie!