Opinie de Luminița Paul » De la taxă inversă la tweet

M-am obișnuit să-mi încep ziua online. Pe telefon. Ceva ce multă vreme am refuzat, din încăpățânare sau, mai degrabă, dintr-un soi de fidelitate față de prima iubire. Presa scrisă. Apoi însă realitatea a venit atât de puternic din urmă încât nu mai putea fi ignorată.

Când sună ceasul dimineaţă, pe post de alarmă, îl opresc, apoi, cu ochii mijiţi şi o atingere de ecran, trec graniţa în ţara Twitter. Uite, un hot shot din turneul care e săptămâna asta! Clipul e scurt şi intens, ca şi punctul. 37 de secunde. "2 hours ago"... Hmm, e deja vechi, aici, pentru informația primară, crudă, contează doar minutele. Un scor nu e o noutate, ci ceea ce poți pune lângă el în plus pentru a valorifica cele 140 sau, mai nou, 280 de caractere.

Să caut şi unul ceva mai lung, highlights, mintea e ușor adormită, înregistrează totul cu o doză de lene. A, urmează un link, trec încă o graniţă, varianta de mobil a New York Times. Sau LA Times. Sau El País. Sau ESPN. Deschid, citesc, mă pierd în poveşti, declaraţii, planuri. Timpul trece, bateria se resimte, e greu să te desprinzi, "view more tweets"? Mai târziu, micul dejun în faţa calculatorului – nesănătos, fireşte - , între o îmbucătură de sandviș şi o gură de cafea, rezultate, texte, imagini. Totul e acolo, clişeu deja, la un clic distanţă. Începi, ai început ziua încărcat, cu mintea zumzăind de noutăţi trainice, noutăţi fragile, noutăţi importante, noutăţi inutile. E un vârtej care ține toată ziua, neobosit, fără pauze, fără poticniri.

Două monede, două ziare

Dar n-a fost întotdeauna aşa... Viaţa mea în presă a început, aşa cum povestea eroului din "Copiii de miazănoapte" a lui Rushdie porneşte când el încă nu e născut, în acele dimineţi în care aveam două monede în portofel. Una pentru un bilet de troleibuz, cealaltă pentru ziarele de sport, tipărite în format mare, pe o hîrtie poroasă, uşor friabilă, uneori în alb şi negru, alteori în alb, negru şi albastru. Apoi în alb, roşu şi negru, celălalt, concurenţa. Gazeta Sporturilor vs Sportul Românesc. Şi a mai început în zilele în care pândeam la chioşcuri un nou număr din Tennis de France.

Viaţa în presă era departe de ceea ce are azi la îndemână orice persoană cu conexiune la Internet. Prima experienţă a fost, în mod paradoxal, mai evoluată celor care au urmat. În prima redacţie, cea a cotidianului Azi, existau calculatoare! Exista chiar şi o legătură cu un server american, prin telefon, care se făcea o singură dată pe zi şi care îţi defila în faţa ochilor titluri după titluri din ziarele de peste Ocean. Trebuia să fii atent, să notezi ce te interesează, un cod, apoi acele texte le puteai printa.

Cutia cu fotografii

Au fost primele mele lecturi din LA Times sau Boston Globe, un lux cu gust de donut încă nedescoperit. Ilustraţii? Asistam cu un nod în gât cum secretarul de redacţie opera cu un cutter bine ascuţit tăietură după tăietură în preţioasele mele exemplare din Tennis de France. Nu prea ţineam cont de copyright, ceva de neiertat în ziua de azi. Nu erau multe evenimentele la care reporterii mergeau cu fotograf, iar dintre acestea fotbalul avea mereu prioritate. Când se întâmpla însă, rezultatul se vedea alb-negru, pe bucăţile dreptunghiulare de hârtie fotografică. Acestea ajungeau apoi într-o cutie mare, în camera celor de la foto, pentru a fi refolosite la nevoie. Închipuiți-vă astăzi un meci sau o competiție pe care s-o ilustrezi cu o imagine de arhivă. Aproape imposibil!

Mai târziu, în redacţiile ziarelor de sport la care am lucrat, cele două cotidiene de specialitate, am făcut nişte paşi înapoi. Maşinile de scris uriaşe, cu carcasa grea, de metal, care-mi rupeau spatele dacă voiam să le mut de pe un birou pe altul şi unghiile când degetele scăpau printre clape. Era vremea tiparului în plumb, edițiile ziarelor se încheiau undeva, pe la 2-3 după-amiaza, rareori se păstrau mici spații pentru câte un rezultat important, care se completau direct în tipografie, jos, la subsol, în mirosul pătrunzător de cerneală.

Informaţia era un bun de preţ. Venea sub forma ţârâitului telexului France Presse. Dimineaţă după dimineaţă, ajungeam prima în redacţie, pe la 8 fără douăzeci, şi abia aşteptam să separ din sulul de hârtie adunat pe podea ştirile în funcţie de sporturi şi să le pun pe biroul fiecărui coleg. Ştiri de agenţie, cele mai noi şi mai proaspete. Și atunci, ca și acum, vânam mai degrabă veștile din tenis, șiruri de rezultate, câteva declarații după meciuri, scurte, concise, alteori câte un text mai mare. Asta se întâmpla însă doar la turneele importante.

Cu două săptămâni întârziere

Regretata Doina Stănescu, mentorul meu din presă, era abonată la buletinul de la ATP (Asociația Tenismanilor Profesioniști), International Weekly, cel pe care azi îl descarci în 3 secunde în format pdf. Atunci sosea acasă, în cutia poştală, într-un plic mare şi alb. Era, inevitabil, depăşit, dar mi le împrumuta şi le citeam cu ochii măriţi, notam declaraţii, mici informaţii cu schimbări de antrenori, accidentări sau reveniri în circuit. De acolo mai aflam, cu două-trei săptămâni întârziere, că Andrei Pavel, spre exemplu, jucase finala în challenger-ul de 75.000 de dolari de la Scheveningen. Şi altele asemenea. Doina aducea reviste, mă îndemna să citesc tot, să absorb tot felul de lucruri.

Presa scrisă era un reper solid, în condițiile în care multe competiții nu erau transmise la televiziune. Canale specializate de sport? Doar cele străine, Eurosport și DSF. De aceea, ziarul, ziarele erau așteptate și căutate dimineața pentru a citi despre ceva ce nu s-a văzut, chiar și cu întârziere de o zi, două, sau pentru a citi pe larg despre ceva difuzat la tv. Se vedea doar atât, întrecerea, fără reacții, interviuri, dezbateri. Validitatea unui penalty se discuta în pagini de ziar, acolo se găseau lucrurile spuse de sportivi, antrenori, președinți.

Dimineți cu receptorul la ureche

În același timp, rezultatele unei etape de handbal, baschet, volei se rezolvau cu telefoane la corespondenții locali sau chiar la sălile care găzduiseră meciurile. Nu mereu ieșeau din prima pentru că un telefon fix era exact asta, un telefon fix, într-un birou, suna în gol și nu aveai ce face. Sau corespondențele de la vreo ediție de Campionate Naționale: sunat de la Poștă în redacție, cu taxă inversă, un coleg desemnat dinainte care prelua textele, scriind după dictare și apoi bătându-le la mașină. Față de tehnologia actuală, sună atât de primitiv, de rudimentar. Era însă o formă de a te descurca, de a rezolva o situație în care opțiunile erau extrem de limitate.

Erau și lucruri greu de verificat. Îmi amintesc de un meci amical al unei echipe de fotbal românești. Sunat la hotel, președintele a spus că ai lui au învins cu 1-0. Cine putea susține contrariul? Era un meci oarecare, fără spectatori, disputat în Bulgaria, cui îi păsa de el? Le-a păsat unor jurnaliști din țara vecină, am sunat la redacția ziarului de sport din Sofia și am aflat că fusese, de fapt, 1-1. E drept, a durat vreo două zile până s-a lămurit totul. O chestiune care astăzi aproape că nu poate apărea. Cu siguranță vor fi de față oameni care vor scrie scorul pe Twitter, vor poza tabela, dacă nu cumva meciul va avea propriul stream pe site-ul clubului local sau pe Youtube.

Începuturile digitale

Mai târziu, un alt pas înainte. Apăruse Internetul! În anii 95-96, în redacţie erau doar cîteva computere cu conexiune de Internet. Mergeai din pagină în pagină şi nu ştiai peste ce vei da. Dacă era interesant, printai şi stocai în biblioraft. Sau notai adresa în carneţel, cu speranţa că data viitoare cînd o vei accesa, pagina încă va exista. Abia se construiau arhive, informaţia încă era firavă şi disparată, iar memoria umană, cărţile şi notiţele continuau să fie filonul păstrător de poveşti, întîmplări, date şi cifre. Pe măsură însă ce a început să fie tot mai răspândit, și ziarele au căutat alte căi pentru a obține exclusivități, altele decât cele oferite de competițiile în sine. Reportaje, interviuri ample, fotografii inedite, într-o lume care trecea și ea rapid de la film la digital.

Povești - pe hârtie sau pe ecran

Și așa au trecut aproape 25 de ani. Ritmul ultimilor 8-10 mi se pare rapid. Al ultimilor 3-4 ultrarapid. Azi totul e mult mai accesibil. Pentru mine, şi mult mai volatil. Mai greu de discernut între realitate obiectivă şi exagerare. În acelaşi timp, mai uşor de dispreţuit. Şuvoiul de informaţie curge nestingherit. E peste tot. Ce le mai rămâne ziarelor să facă pentru a exista? Versiunea pe hârtie dispare, în unele locuri mai iute, în altele mai lent, proporțional cu lipsa de răbdare a cititorilor. Mereu se vor găsi însă oameni dispuși să treacă dincolo de suprafață, să caute povestea, ineditul, acel ceva care nu se vede în nicio poză și pe nicio transmisiune, cât de promptă ar fi ea. Acel ceva pe care îl spun protagoniștii. Poate că vor citi aceste povești dând paginile cu degetul pe un ecran, dar tot le vor căuta. Sau poate, printr-o conversie fantastică, lumea se va sătura de puțin, rapid și deseori superficial și va reveni la lectură. În orice formă a ei. M-am luat cu vorba și am uitat să intru pe Twitter. E vremea lui și a live-urilor, e vremea vorbitului, deși undeva, în minte, sună un telefon fix. "De la Pitești, cu taxă inversă, acceptați?".

* Textul a apărut în numărul din luna august al revistei Sinteza