Paradoxul României care renaște

Poți tu să fii pe hîrtie de zece ori mai bun decât Ungaria, poți să ai om în plus, dar dacă iei golul pe care l-am luat noi (fault neacordat mai întâi, însă apoi un lung și deranjant șir de gafe), dacă știi că nu ți s-a dat nici penalty, cazi, te prăbușești, îți pica inima în șort, ți se adună plumbul în picioare și te prăbușești. Mai ales dacă ai 21-22 de ani, cum au majoritatea, căderea psihică n-are nevoie de prea multă filosofie ca să fie explicată.

Ofensivă sau groază?

Și cu Olanda, și cu Ungaria, am fost conduși cu 1-0. În fața portocalei îmbrăcate în negru am avut și noroc, pentru că după ce-am luat gol, am revenit în doar trei minute. Dacă nu egalam rapid, probabil că ne-am fi deschis în apărare și mai puteam încasa. Cu Ungaria însă n-am adus tabela în favoarea noastră nici repede, nici norocos. Am putut însă să ne rostogolim peste ei, să-i băgăm în terenul lor, în careul lor, aproape în poarta lor.

A fost un moment (la 1-1, nu la 0-1!), când noi aveam mingea pe la 20 de metri, iar în careul mic al lor se aflau vreo șase maghiari, gărzi de corp la Ganea și la Adi Petre. Însă probabil că această năvală în teritoriile adverse n-a venit doar dintr-o genă ofensivă apărută brusc în peisajul nostru ereditar, ci și din groaza de a nu pierde în fața unui adversar, să fim sinceri, modest Și aflat și în zece oameni!

Tinerețea atrage

Această trupă a lui Mutu întrunește aproape aceleași sufragii ca și cea de acum doi ani, a lui Rădoi. Firește, mai puțin miile de suporteri prezenți fizic la meci, dar în condiții normale (oare mai știm ce sunt acelea?) jumătate din impecabila arenă budapestană ar fi fost populată cu români. Ne place elanul tineresc, ne plac succesele obținute la această vârstă, ne gândim mai puțin, doar în treacăt, la ce cariere vor avea băieții aceștia peste un an, peste doi sau peste șapte.

Cifrele de audiență sunt bune, ne atașăm sufletește de echipă, transmisiile captează și o parte din acel public care în general nu obișnuiește să consume fotbal. Deși ni se tot spune că în țările din Vest turneul U21 nu e un eveniment de primă importanță, noi totuși vibrăm. O facem pentru că echipa ne dă prilejul, dar și pentru că nu prea avem alte bucurii.

2-2?

E greu de spus dacă ne calificăm, mai ales că am strâmbat din nas la remiza destul de pașnică a Vestului, dintre nemți și batavi. Tocmai de aceea, cu greu ne imaginăm că se va întâmpla, marți, cu Germania, acel 2-2 care ne-ar duce împreună cu teutonii mai departe. Nu prizăm genul, l-au practicat odinioară (la Euro 2004), într-o situație identică, Suedia și Danemarca, tot 2-2, în dauna Italiei, care a rămas pe dinafara calificării. Chiar dacă presa peninsulară a luat foc atunci, iar cea neutră a bătut obrazul Nordului, cu mesajul că așa ceva nu se cade, vikingii nu s-au sinchisit și au mers de mână mai departe.

E puțin probabil ca noi și nemții să punem în scenă o astfel de comedie cinică. Probabil că în acel caz, chiar dacă s-ar califica pentru faza următoare, echipa U21 a României ar risipi din inimile compatrioților întreaga cantitate de entuziasm acumulată până acum. Și acesta e capitalul cel mai de preț cucerit de echia lui Mutu: puterea de a renaște, de a lupta.

E frumos să horim Ciuleandra după meciuri și aproape inimaginabil că am putea juca tontoroiul în timpul lor.