Mai lăcrimăm mult pentru Ștefan Radu?

Suntem ca niște arheologi obsedați să mai scoată la suprafață alte și alte vestigii care să demonstreze că trăim și muncim aici de pe timpul dinozaurilor. Astfel, poporul arheolog și microbist român continuă să sape după ceva urme de patriotism ale lui Ștefan Radu. Și de fiecare dată chicotim fericiți când mai scoatem din pământ câte un ciob de sticlă, în ale cărui irizații ni se pare că vedem tricolorul. Evrika! Avem dovada! Lui Radu îi pasă de România, Radu nu a lăsat în urmă țara, Radu nu se hrănește cu resentimente.

Parte din povestea lui

Recent, într-o discuție cu Playsport, Radu a mai dat pentru naivi o probă de nezdruncinată legătură sentimentală cu locurile în care s-a format ca om și ca fotbalist. Ca și fotbalist, cum se spune acum. Iată cuvânt cu cuvânt emoționanta declarație.

"Îmi face plăcere să vorbesc cu toți colegii mei de la juniori, sunt pe ambele chat-uri, cel de la 1986 și cel de la 1985. Rămânem cu amintirile noastre prețioase. Le-am și zis: «Chiar nu puteți să vă vedeți mai des?». Însă fiecare are problemele lui, viața lui. Așa și eu, am încercat să vin de fiecare dată în țară, anul trecut, cu pandemia, mi-a fost mai greu. Toți sunt parte din povestea mea și le mulțumesc. Și vă mulțumesc! Să știți ceva, Ștefan Radu nu e rupt de România!"

Mai că îți dau lacrimile. Iar unora mai simțitori chiar le dau. Problema este că nu suntem toți așa de sentimentali cum se prezintă fundașul lui Lazio, iar în rândurile de mai înainte nu citim decât diplomație.

Boss, putem să fim sinceri?

Diplomație care ascunde cel mai pur egoism. Bunăoară, știm atâția oameni, apropiați mulți dintre ei, care nu s-au împiedicat de restricțiile pandemice ca să mai dea o fugă prin țară. Dar sigur că este dreptul lui Il Boss să îi pese doar de el și de familia lui și să își trăiască viața cum și unde dorește. Mai ales că a izbândit acolo unde probabil nu mulți dintre noi ar fi reușit. 

Problema este alta. Nu este sincer. Se ascunde mereu după formulări ambigue, nu spune răspicat că are alte priorități, că și-a dedicat energia contractului cu Lazio, că păstrează o ranchiună nevindecată naționalei.

De fapt, o mai spune din când în când, dar are grijă să nu o facă acolo unde în urmă cu 13-14 ani însemna "acasă", ci acasă la Roma. Acolo unde oferă interviuri clare, să priceapă tot lazialul și tot romanul. Chiar și tot românul ăla de care îi pasă mai puțin.

E adevărat, Lazio este echipa mea națională. Am decis să mă dedic cu totul formației mele de club din motive care țin de sănătate. Nu regret deloc acest lucru și consider că a fost alegerea corectă. Pentru Lazio sunt dispus la orice sacrificiu, de aceea am renunțat să joc pentru țara mea.

Hai să nu mai lăcrimăm aiurea!

Chiaro? Capisci? Iar la „motive de sănătate” încercați să citiți „teama de accidentări”. Adică de ce să vii la națională să îți rupi picioarele și eventual să mai dai și peste vreun selecționer ciufut? Ăsta este mesajul, dragi arheologi și arheoloage. De aceea, propun să lăcrimăm mai puțin pentru recordul lui Radu de 402 prezențe în tricoul sfânt al lui Lazio și să ne vedem de treburile noastre. 

În fond, de ce să vii la naționala țării tale atunci când naționala nu cade în fund când te vede, iar țara îți dă mai multe motive să o urăști, decât să o iubești? Bună întrebare. Să încercăm un răspuns. Poate tocmai pentru că ceva mai presus de tine te îndeamnă să le iubești, țară și națională deopotrivă. Ei, dar asta deja seamănă a poezie, nu a arheologie.

Un restaurant familial

Să ne intre bine în cap. Ștefan Radu este o afacere personală, nu un demers național, astfel încât să ne simțim parte la sărbătoarea lui. Ștefan Radu este un întreprinzător privat, un soi de restaurant familial, nu o autoservire pe care scrie Made in Romania. 

De aceea nu am priceput de ce s-au ploconit la el atâția selecționeri și oficiali ai federației, rugându-l să revină. Chiar ne place să ne umilim? Și, ca s-o spunem pe-aia dreaptă, cum să revii undeva unde nu ai fost niciodată cu adevărat?