Articol de Narcis Drejan - Publicat joi, 24 iunie 2021 12:29 / Actualizat joi, 24 iunie 2021 12:29
Se vorbește prea puțin despre un fost fotbalist excepțional al Sampdoriei, care n-a existat în naționala Italiei, la capitolul titulari, dar care a schimbat total jocul squadrei azzurra.
Italia ’90 a fost cel mai frumos Campionat Mondial, fotbalul se prezenta pe atunci ca o galerie de artă. În loc de Rafael, Michelangelo, Boticelli, Caravaggio, Modigliani, da Vinci sau Bellini, sportul rege îi avea pe Maradona, van Basten, Rijkaard, Gullit, Hagi, Klinsmann, Matthaus, Baresi, Stojkovic, Gascoigne, Schillaci, Maldini, Brehme, Baggio, Roger Milla.
I-am amintit pe 4 dintre cei mai buni de atunci ai Italiei. Roberto Mancini, de la Doria, era rezervă, de fapt a stat pe bancă tot Mondialul, chiar și-n finala mică, împotriva Angliei.
Naționala Italiei a tot încercat și-n 1994, cu Roberto și Dino Baggio, cu Albertini, Donadoni, Baresi și Maldini, dar tot nu i-a ieșit. A fost nevoie de Lippi în 2006, pentru al treilea și ultimul titlu mondial. La Euro, din 1968, de la singurul trofeu, Italia a jucat două finale, ultima în 2012, când Spania lui Iniesta le-a scos fotbalul din cap “azzurrilor”, 4-0.
De la inventatori la antrenori
În 1967, un inventator, Giorgio Rosa, a dat peste cap întregul guvern al Italiei, când și-a inaugurat propriul stat, la 11 kilometri de Rimini, în largul Mării Adriatice. Sătul de reguli, de faptul că nu se simțea în largul său ca italian, Rosa a muncit zece ani pentru a-și realiza proiectul. Lucrările au început în 1958 și s-au finalizat în 1967. În acest timp nu au lipsit problemele și discuțiile.
În 1962, autoritățile italiene au ordonat constructorilor să elimine toate obstacolele din calea navigației marine. Giorgio nu și-a pierdut speranța și, după ce a contactat autoritățile portuare din Rimini, Ravenna și Pesaro, a cumpărat spațiu pe debarcader, a obținut aprovizionarea cu combustibil diesel și a primit permisiunea de a construi structura la Cantieri Navali.
A reluat construcția în 1964. În 1966, autoritatea portuară din Rimini a ordonat din nou oprirea construcției, care nu avea autorizație, dar Rosa nu s-a lăsat și a construit insula, care consta într-o platformă din beton armat de 400 de metri pătrați și ziduri. A existat și un punct de aterizare numit Porto Verde, echipat cu un doc și scări de acces. Planul inițial era crearea a cinci etaje, dar în cele din urmă doar unul a fost finalizat.
În lunile următoare, o tehnică de forare rafinată a adus o sursă de apă proaspătă pe întreaga insulă. Insula a fost deschisă publicului la 20 august 1967 și a devenit imediat o atracție turistică pentru mii de oameni, în timp ce în anul următor a fost declarată stat independent, cu Giorgio Rosa președinte. Aveau monedă, limbă și imn.
Nu a durat foarte mult, armata italiană i-a dărâmat insula în 1968, cu explozibil, însă ea s-a prăbușit de la un vânt puternic, la câteva luni după, nu de la invazia militară. Rosa a rămas în istoria Italiei ca un rebel anti-sistem. Mancini pare să fie din povestea lui Rosa, a schimbat din temelii povestea cu jocul bazat exclusiv pe defensivă, cu atât de uzatul și obositul catenaccio.
Filosofie? Italia desenează, nu filosofează
Era ceva ce Mancini subliniase. Mai bine să îți joci propriul joc și să lași adversarii să-și facă griji pentru tine decât să încerci să obții un avantaj. Din 2018, de când a luat echipa națională, Mancini a aliniat Italia în 4-3-3, sistem riscant, așa spuneau “specialiștii” la început, cu Ciro Immobile flancat de viclenii Insigne și Domenico Berardi, diamantul din orășelul provinciei Modena.
La mijloc e ca o poezie de Giacomo Leopardi: Barella, Jorginho, Veratti. Nici nu trebuie să te gândești mult, că versul al doilea spune Inter, Chelsea, PSG, iar al 3-lea: creazione di una forza.
Diferența față de predecesorii săi de pe banca azzurrilor este că Mancini a predicat un fotbal fără griji defensive, chiar dacă s-au dus vremurile când Maldini, Baresi sau mai târziu Cannavaro blocau careul.
Mancini i-a ales pe benzi pe Leonardo Spinazzola (stânga) și pe Alessandro Florenzi (scos de la reciclați, nu foarte cunoscut pentru abilitățile sale defensive). Între ei ca-ntr-o operă clasică italiană, despre fotbal, doi centrali care ajung la 70 de ani, Leonardo Bonucci (34) și Giorgio Chiellini (36). Chiar dacă a folosit 25 din 26 de fotbaliști în 3 meciuri, cam asta e echipa tip, demonstrează că Mancini are o încredere oarbă în tot lotul, iar reminiscențele din Italia 90, conform cărora el n-a jucat o secundă și că acum le dă șanse tuturor, vezi cazul Sirigu, nu cred că mai sensibilizează astăzi.
Filosofie? Predică despre fotbal? Când ai fotbaliști înzestrați precum Berardi, Spinazzola și Insigne, cred că te gândești mai degrabă la pictură, decât la filozofie despre fotbal.
Iar când începe “Il Canto degli Italiani”, ai impresia că cei 11 sunt ultimii din Resistenza și se pregătesc să-și dea viața pentru o victorie. Sunt 30 de meciuri fără înfrângere, 11 victorii consecutive și Mancini, impecabil pe bancă, ne demonstrează că Italia e bellissima, ca un frizzante rece pe “Isola delle rose”, la 38 de grade Celsius.