Basmul fotbalului românesc din hazna

Ultimele 3 zile ale fotbalului românesc au scos tot ce era mai rău din pricepuții analiști, din oamenii de fotbal în care altădată ne puneam speranțe. Știm, veți spune că iarăși e presa principalul vinovat, e cel mai simplu, să le dai cotite, cum zice „nea Magiun” Barbu. Și situația asta mi-a adus aminte de unul dintre cele mai bune romane contemporane, Princepele, de Eugen Barbu. Dar asta mai încolo...

Burleanu, Stoichiță, Marica, Popescu

Președintele Federației Române de Fotbal este cel mai bun eschivator din istoria recentă a țării, într-o carieră politică ar avea 9-0 la pauză cu toți politicienii. Nu știu cum, dar are o capacitate fantastică de a-i lăsa pe ai lui să se mănânce românește, ca niște câini înfometați 3 săptămâni. De undeva, Mihai Stoichiță, omul care vorbește de strategii și proiecte pe termen lung, dar care a schimbat 28 de locuri de muncă (n.r. – numărați, dacă nu credeți) în 30 de ani, a dat-o-n bară cu toți antrenorii, la toate loturile. 

Din 2017 și până-n prezent, Stoichiță e bufonul de la curtea regelui, omul care toarnă cel mai bine otravă în urechi. La alegerile de acum 3 ani, Stoichiță a fost singurul huiduit, când a ieșit în fața Marii Adunări Generale a Partidului Comunist Fotbalistic, și a spus că el își asumă eșecul de la națională. 

La discursul său, lumea huiduia și stătea pe Facebook, Instagram, mai căutau oamenii o gagică, ceva. Și Stoichiță rezistă, indiferent de antrenorii U45 pe care-i numește. În fața unuia cu personalitate ar ceda instant și i s-ar clătina biroul legat cu ață.

Cele mai mari dezamăgiri personale le reprezintă Gică Popescu și Ciprian Marica. „Baciul”, de la care am tot avut așteptări, preferă Formula 1, decât să-l vadă pe Enes Sali scriind istorie. Ați înțeles, copil de la Farul Constanța, unde Gică este președinte. Apoi vine Marica, el a înțeles că trebuie să ducă un război cu Mirel Rădoi și a avut un discurs halucinant aseară la Pro X, H A L U C I N A N T. 

Sfatul meu ar fi să încerce altceva, ca opozant al fotbalului îi stă atât de urât, se vede că nu înțelege, că părerile lui par a fi scrise de un hater, nu de unul care a jucat fotbal 11 ani la echipa națională. Soluții? Niciuna, nu există, pentru că este cel mai simplu să compari fotbaliștii altora cu ai noștri, dar dacă dai exemplul Serbiei, atunci îți dai seama că ai greșit toată strategia. Cică sârbul, când se trezește, își caută pușca, românul bâjbâie după papuci.

Curajul antrenorilor e de găină

Mirel Rădoi pleacă, a plecat și Contra, vor mai pleca și alții. De teama de a spune adevărul, de frica de a fi scoși integral din sistemul de hazna cu abur verzui-maroniu, antrenorii tac. Preferă să fie zilieri, să fie batjocoriți, umiliți, să plece pe prima ușă din spate, că știu că undeva sunt așteptați de o altă ușă din față, unde scrie: „Faci ce spun eu și îți va fi bine!”. Au pățit-o toți, iar cei care n-au acceptat, au preferat fotbalul din Est, cât mai în Est dacă se poate. 

Edi Iordănescu este ultimul exemplu, la un club unde nici studiile de psihiatrie n-ar mai avea putere să analizeze și să dea un verdict, dar la fel ca la CFR Cluj, el mulțumește sfios, pe sistemul: „Lumea de acolo e minunată, dar am fost dat afară!”. Curajul ăsta de găină, caracterul ăsta pervers al omului crescut în fotbalul mizerabil, mentalitatea de a-i da în cap omului de lângă tine, toate acestea sunt principalele motive care au dus la un dezastru total.

Și revin la „Princepele”, să încheiem ca într-o atmosferă de basm. În cartea lui Eugen Barbu, neinterzisă de comuniști, datorită universului abisal, distopic, despre decăderea umană, lupta răului cu răul, dar unde este imaginea reală a României, există un personaj, Neftiotache Buhuș. 

Un scriitor lingău, grețos, un detractor nenorocit, care sfârșește aruncat în hazna, iar Princepele îi spune: „Căcat ai mâncat pe seama mea, mai mănâncă! zise Princepele și cu papucul lui scump de safian îl impinse de tot în cloacă, unde teribilul pamfletar muri până în zori într-o lungă și grea agonie”. Dar așa e fotbalul, îi place să trăiască în hazna.