Tenisul, cu un OM în minus

Ilie Cojan a fost primul meu prieten din lumea sportului românesc. În 2001, în presa craioveană, colegii mă trimiteau să culeg rezultatele de la AJF Dolj, așa că băteam drumul până pe strada Gheorghe Doja și luam rapoartele de joc la mână, apoi Nicu Neagoe îmi povestea despre meciurile inventate de observatori, despre bătăile de la Belcin, despre cum l-au scuipat unii în gură pe Sebastian Colțescu, pe atunci arbitru de județ, subiecte de dat și prin presa centrală.

Într-o zi, un coleg a avut o noapte mai grea, așa că mi-a revenit misiunea de a-l intervieva pe Sorin Cîrțu, antrenor la Extensiv pe atunci, iar stadionul era în Parcul Romanescu. După interviu, imediat lângă stadionul echipei fraților Mihăilescu se aflau niște terenuri de tenis. Un antrenor cu părul alb, la vreo 40 și un pic de ani, motiva o mogâldeață cu ochii albaștri și un păr blond hollywoodian. Fetița avea 9 ani, iar peste 7 ani avea să joace o finală de juniori la Roland Garros cu Simona Halep. Elena Bogdan este numele ei, alintată Emma de Ilie Cojan.

Calmul antrenorului american

La 21 de ani eram fascinat de cât de bine lovea micuța Emma, dar mai ales de cum îi explica Ilie Cojan fiecare mișcare. Pe atunci, tenisul mondial era dominat de Agassi, Sampras, Hewitt, Rafter, Kuerten sau Ivanisevic, iar la fete erau Capriati, Venus și Serena Williams, Martina Hingis, Monica Seles, dar veneau tare Henin și Clijsters. 

Cojan m-a invitat după antrenament și mi-a spus că Elena Bogdan poate ajunge una dintre marile jucătoare ale României, într-o perioadă în care tenisul în presa de la noi era la știrile pe coloană. Avea un calm incredibil și o eleganță, cum nu mai văzusem în sportul nostru. Începuse tenisul cu priză de forehand și backhand, nu mai era celebra priză ciocan, iar Cojan comanda manuale de la Bollettieri, aveai impresia că-și instalează zi de zi un upgrade. 

Tot timpul venea cu lucruri noi, vorbea despre cum vede tenisul, își printa clasamentele la old-boys, unde era pe 61, dacă nu mă înșel, la categoria peste 40 de ani, și se lăuda că-l bate pe CTP non-stop. Cristian Tudor Popescu era la Adevărul, încă nu scrisese despre „guzganul rozaliu”, dar țin minte că Ilie Cojan îi idolatriza scrierile și folosea foarte des expresia lui Vintilă deratizatorul, din Cel mai iubit dintre pământeni, aia cu „sare la coaie și la piept”. Mergea la București, îl aștepta la Craiova să se antreneze și să joace, iar în biroul său avea o fotografie cu jurnalistul, după celebra finală din 2002, singurul meci în care Cristian Tudor Popescu îl bătuse.

Dator cu o moarte și un tendon rupt

În 2002, Ilie Cojan m-a chemat să schimbăm câteva mingi. Când am ajuns, l-am văzut cu piciorul imobilizat și mi-a povestit despre celebra finală pierdută în fața CTP-ului: „Narcis, e prima și ultima dată când m-a bătut CTP. De fapt, mi-am rupt tendonul în timpul meciului, dar ambițios, cum mă știi, am continuat până la final. Am auzit cum mi-a trosnit, dar nu m-am lăsat, aveam impresia că pot să-l bat și așa. Un contre-pied blestemat și m-am crezut Agassi, dar de la o vârstă corpul nu te mai ascultă”. 

Ilie Cojan era un om excepțional, de o ținută morală impecabilă, care m-a acceptat ca prieten, care-mi dădea sfaturi, de parcă aș fi fost copilul său, mă învăța ce trebuie să fac în viață în timpul în care schimbam mingi peste fileu. În ultimii ani n-am mai vorbit, nici măcar nu știu dacă a mai jucat vreun meci cu Cristian Tudor Popescu, însă știu că mi-a înghețat respirația când am aflat că a murit. O moarte trecută cu vederea, o moarte fără apăsare, anunțată cu litere reci, ca-ntr-o gazetă de perete, de parcă eram la anunțul ăla de decese, unde simți că ți-e luată la mișto toată viața, în 4-5 rânduri. Cojan a fost un OM care a dat totul tenisului și care l-a iubit pe Dumnezeu, iar tenisului din Craiova îi va lipsi.