M. Lucescu. Mariana, nu Mircea!

Întrebarea pleacă la drum în spatele uneia dintre porțile de la „Metaloglobus”: „Știi că aici, la doi pași, a pregătit copilașii singura antrenoare de rugby din istorie?”.

Ești prins în ofsaid, dar subiectul e mult prea incitant ca să nu-l apuci de undeva. Mergi pe vechiul drum spre Mare, o cotești, olecuță, spre Pantelimon. Aici există, din 2017, statuia Marianei Lucescu, unica profesoară de această materie din viața noastră. E duminică, puțin trecut de ora prânzului. Trei chibiți cu părul precum vulpea polară nu te lasă baltă.

„La I.E.F.S. se specializase pe baschet, pe care-l practicase și la Voința”, încep să povestească oamenii. Numai că era înconjurată de rugby. Soțul, Dan Lucescu, era, în acea vreme, arbitru. Tatăl fusese jucător la Viforul Dacia și îi povestise, nopți întregi, despre duelurile cu cei de la Sportul Studențesc, Avântul Sportiv sau Arsenal.

E 1963, când ajunge profesoară de educație fizică la Școala Generală Numărul 65, din Pantelimon. Colegii sunt băieți buni din prima, îi fac „cadou” cele mai năbădăioase clase. Dar, culmea, îi cucerește pe toți instant: formează echipe de rugby-n 8 la fiecare „grupă”. „Unde să-i antreneze? I-a dus în luncă, vis-a-vis de comună, lângă Complexul Lebăda. Sincer, la început oamenii își cam făceau cruce. Cei mici plecau albi, când se întorceau erau precum porcii”, glumesc sătenii.

A trecut la rugby adevărat, în XV. A mai găsit câțiva profi „nebuni”, au început un fel de mini-campionat. Anul următor a câștigat teren, ajungând la Clubul Sportiv Școlar nr.2.

„Locul doi e pentru fraieri!”

Confratele Octavian „Mamedu” Pescaru, jurnalist greu, i-a pus reportofonul pe masă. I s-a destăinuit că antrenorii n-o plăceau, că unii veneau cu nasul pe sus. Atunci le zicea elevilor să tragă tare, să joace pentru ea.

Adversarul pleca umilit, de cele mai multe ori. „I se dusese vestea că lucra și la mentalul jucătorilor. Acum e mai simplu, dar cu 50 de ani în urmă să bagi citate și să dai exemple care să-i motiveze pe niște copilași de clasa a VIII-a era cam greu”, zic cei care au cunoscut-o.

Opt ani a lucrat până la primul titlu de campioană. Azi ar avea câteva zeci de procese pe an. Pentru că-i mai altoia. Avea o obsesie: doar primul loc. „Al doilea e pentru fraieri! De fapt, nu există!”, urla prin vestiar la câte vreun eșec.

Părinții mai veneau s-o roage s-o lase mai moale. „N-au primit atâtea capace de la noi câte au luat de la dumneavoastră!”. „Cu ce medalie a venit, ieri, acasă?”. „Poftim?”. „Cu argintul!”. „Vedeți, o să mai am grijă de ei până se transformă în aur”, o auzeau zicând. Câțiva dintre „puii” săi: Curea, Tudose, Dumitru, Stroe, Achim, Mircea Paraschiv.

Patru titluri de campioană. Apoi a intrat în vizorul Securității: soțul decisese că pâinea din Franța e mai bună ca cea de aici, așa că... Niște băieți de la reviste de specialitate de peste graniță, veniseră să facă interviuri cu Luceasca, așa cum o știau toți, iar sufletele cu ochi albaștri vegheau tot.

Fostul arbitru a vorbit despre ea în Hexagon. Cei de acolo și-au dat seama că n-o pot aduce, dar i-au dăruit trei rânduri de echipament. Logic, s-au „pierdut” pe drum.

„Tovarășul M. Lucescu”

S-a retras cu doi ani înainte de Revoluție. Soțul nu-i era alături, moartea mamei a dărâmat-o. Era supărată pe federație.

„Nu spunea clar, dar se observa că nu-i halește pe cei de acolo pentru că mereu i-au arătat că rugby-ul e un sport de bărbați. Prin 1970, trebuia să ia o primă. Ea și încă vreo 10 profesori. Nu i-au mai făcut rubrică separată, când s-a dus să apuce mălaiul era trecută tovarășul M. Lucescu. Mamă, ce i-a boscorodit pe aia!”.

S-a stins în aprilie 1999. În vara lui 2017 a primit o statuie. Probabil singura a unei antrenoare de pe acest palier.

* Sursa: "Vânătorul de legende" / Octavian Pescaru