Fotbalul a fost acasă: Amintiri de la Euro '96!

Emoţia care însoţeşte de obicei o mare competiţie lipseşte în Anglia. În timp ce România juca superb şi se califica fără emoţii la Euro, Anglia se chinuia împotriva Macedoniei sau a Croaţiei. Aşadar, nu vom fi în Austria şi Elveţia.

În ciuda acestui fapt, nu pot să nu iubesc sărbătoarea fotbalului continental. Cupa Mondială seamănă mai mult cu Olimpiada. De exemplu, nimeni nu urmăreşte probele de tir de la Jocurile Olimpice decît atunci cînd reprezentanţii Angliei sînt implicaţi direct. Cam aşa stau lucrurile şi la Mondialele de fotbal. Chiar şi mama poate să-şi dea cu părerea, avînd impresia că se pricepe la tactică. E foarte amuzant. Dar la Euro, lucrurile se schimbă total. Campionatul European are aerul unei competiţii pentru cunoscători. Şi chiar aşa e!

Sînt fanul Angliei de cînd mă ştiu. În '96 aveam 20 de ani şi am participat activ la campania naţionalei. De ce? Pentru că fotbalul se juca acasă, acolo unde fusese inventat cu peste un secol în urmă . Erau 10 ani de cînd cluburile engleze, încărcate de povara huliganismului, trebuiau să-şi recunoască problema şi să suporte o pedeapsă drastică. În '96 am vrut cu toţii să demonstrăm că astfel de manifestări sînt un lucru care aparţine trecutului. Şi, cred eu, am reuşit.

La asta au contribuit doi factori în principal. Echipa a fost unul dintre ei. După dezastrul Graham Taylor, la cîrma reprezentativei a venit Terry Venebles. El a fost cel care ne-a adus prospeţime şi ne-a apropiat jocul de ceea ce se practica deja de ani buni în Europa. Apoi, un rol esenţial în ascensiunea noastră l-a avut televiziunea şi, în special, unul dintre prezentatorii BBC-ului, Des Lynam. Un om calm, echilibrat, cu un simţ al umorului incredibil. A detensionat în multe situaţii o atmosferă care emana un aer deloc respirabil. A fost fantastic!

Să nu uit de melodia care ne-a făcut pe toţi mîndri că susţinem Anglia. Intitulat "Cei 3 lei", hitul a devenit în scurt timp primul în topuri şi nu a fost uitat de suporteri nici pînă azi. Refrenul sună cam aşa: "Se întoarce acasă, se întoarce acasă, fotbalul se întoarce acasă!". Poate că nu e nimic genial în asta, dar pe noi ne-a făcut să realizăm cît de norocoşi sîntem pentru că noi am fost cei care au dat un nume celui mai iubit sport din lume.

Anglia a jucat extraordinar atunci. Germania şi Franţa erau de asemenea puternice Nu puteam neglija nici ascensiunea unor echipe ca Cehia sau Portugalia, dar în afară de lobul fantastic al lui Poborsky, forţa lui Nedved şi geniul lui Figo, Anglia a atras toate privirile.

Primul meci ne-a pus pe gînduri. Am făcut 1-1 cu Elveţia şi nu ne simţeam deloc în apele noastre. Ce a urmat, a fost un vis. Anglia - Scoţia. La 1-0, vecinii noştri au obţinut un penalty. Gary McAllister a şutat...dar Seaman s-a arătat indiferent la suferinţa cruntă a elevilor lui Craig Brown. Portarul nostru a apărat incredibil! Reluările au demonstrat că mingea s-a miscat un centimetru sau doi exact înainte ca mijlocaşul scoţian să o lovească. Cred că numai pasiunea şi dragostea noastră pentru fotbal au reuşit miracolul. Peste numai cîteva minute s-a făcut 2-0. Trăiam din nou! Gascoine, astăzi o ruină, a marcat probabil golul carierei sale după un voleu imparabil.

A urmat unul dintre cele mai reuşite meciuri la care am asistat vreodată. Anglia - Olanda 4-1. I-am zdrobit! Am jucat modern, tehnic, în viteză. Nu am greşit nimic. Teddy Sheringham şi Alan Shearer au marcat ambii cîte o dublă, iar noi, suporterii, am crezut că nimic nu ne mai poate opri.

Sfertul de finală împotriva Spaniei a însemnat drumul înapoi spre mediocritate. Un meci plictisitor, dominat de iberici, s-a încheiat cu victoria noastră la penalty-uri. Şi de la această partidă fotbalul englez a păstrat o amintire extraordinară. Stuart Pearce, cel care ratase în '90 un penalty în duelul pentru glorie cu Germania, a trăit timp de 6 ani cu impresia că şi-a dezamăgit ţara. Acum, a decis să tragă din nou. A făcut-o tare, dar tehnic, iar în momentul în care a văzut mingea în plasă a făcut un gest greu de descris în cuvinte. A ţipat de fericire şi a ridicat mîinile spre cer într-un gest emoţionant pînă la lacrimi. În acel moment, am uitat orice nerealizare. Gascoine era în formă maximă, Shearer era mortal în faţa porţii şi Seaman imbatabil. Nu ne mai doream decît un lucru. Să batem Germania. 45 de milioane de oameni trăiau pentru duelul din semifinală.

Am marcat primii. Shearer, bineînteles. Cum era de aşteptat, nemţii au revenit în joc Ziege, Moller, Klinsmann sau Sammer sînt nume pe care nu ai cum să le uiţi prea uşor. Trebuia din nou să-i batem. Darren Anderton a nimerit bara de această dată, iar Gascoine a ratat o şansă imensă. Consecinţa firească: penalty-uri. Cu singura diferenţă că de această dată eram pregătiţi de ele şi ne doream răzbunarea. Dar germanii nu pierd. Niciodată. Southgate a ratat a şasea lovitură a noastră, Moller nu l-a imitat şi ...din nou Germania.

Am rămas cu emoţia unui turneu pe care ni l-am dorit perfect. Golul lui Gascoine, zîmbetul lui Shearer, mîinile lui Seaman, răcnetul lui Pearce, compasiunea lui Venebles faţă de Southgate şi CEI TREI LEI. Fotbalul a trecut pe acasă, dar nu le-a răsplătit fidelilor săi afecţiunea investită. Pasiune, emoţie, ardoare. Atît. Hai România!