Sorana Unu!

Căci în spațiul lăuntric al Soranei e acum o jucătoare necunoscută până mai ieri. Una care face un lucru extraordinar. 

Cea veche, Sorana Doi, lovea agresiv, riscant, frumos și dacă lovitura nu intra de puțin se uita îndurerată după ea. De ce? Pentru că lovitura avea mâini și picioare bune, dar nu și o imagine mentală în spate. 

Acum, în fracțiunea de secundă dinaintea impactului mingii cu corzile, Soranei Unu îi fulgeră în minte „filmul” traiectoriei ideale. Dacă mingea nu intră, Sorana Unu își spune „A fost aproape perfectă, următoarea o să intre”, lăsând orice frustrare de-o parte.

Și cu Rybakina, și cu Bencic, a ratat mingi numite „ușoare” (pun ghilimele pentru că în tenis nicio minge nu e ușoară). A digerat pe loc și complet greșelile. Cu ceva vreme în urmă, pornind de la astfel de situații, jocul ei se destrăma iremediabil.

Asta la nivelul schimbului de mingi. La nivel macro, Sorana Unu nu mai e dependentă de scor. Înainte, Sorana Doi ori câștiga blitz, ori pierdea blitz. Acum n-o destabilizează nici apropierea victoriei, nici revenirile adversarei, cum au fost cele ale redutabilei Belinda Bencic. 

E pregătită mental în orice moment să joace câte ore e nevoie ca să câștige. Așa se explică triumful asupra numărului 4 modial, Elena Rybakina, cu 6-4 în setul decisiv, după spre 3 ore de joc, ultimul ghem fiind câștigat pe serviciul adversarei!

Toate astea se realizează printr-un antrenament al psihicului la fel de dur ca al fizicului. Care a crescut și el, Sorana Unu deplasându-se mai bine decât a făcut-o „în tinerețe” Sorana Doi. Nu e câtuși de puțin retorică expresia de la final a târgoviștencei: „A lot of hard work behind the scenes...”.

Pe scurt, Sorana Unu „are față” de învingătoare încă de când intră pe teren, mai frumoasă decât a Soranei Doi!

Nu pot să închei decât cu gândul la ce s-ar fi putut întâmpla dacă îl întâlnea mai devreme în cariera ei pe Thomas Johansson...