Gaz pe foc

Vremea a trecut, flacăra a pâlpâit intens, după care s-a micșorat și, în cele din urmă, s-a stins. Selecționerii au venit și-au plecat la echipele de Under, dar și la naționala mare. Progresul la care imploram Divinitatea să ajungem s-a făcut pierdut. 

Apropo de vârful lui Genoa. Eram convinsă că, după ce văzusem la acel European, ne-am găsit pentru cel puțin 10 ani numărul 9. Ce s-a întâmplat de atunci e greu de înțeles. Mereu sunt lucruri pe care doar jucătorii (și) le pot explica, povești neștiute care le-au afectat randamentul și exprimarea pe teren. Cred totuși că Pușcaș poate fi mai mult decât a arătat în ultimii 3-4 ani, doar că atacantul a ajuns la 27 de ani și lumea nu mai are răbdare cu el. 

Toți pentru unul. Unul pentru toți

De ani de zile, fie că jucăm cu Germania sau Insulele Feroe, jucătorii se plâng de presiune. Presiunea rezultatelor, a unei idei clare de joc, presiunea fanilor. Dar să știți, dragi „tricolori”, că stadioanele nu se umplu cu oameni sceptici. Cei care vin acolo cred în voi, cred că puteți mai mult. Că puteți câștiga, că vă puteți califica. Dar știți ce? E important să credeți și voi. Sunt mulți copii care vin să vă vadă și vă idolatrizează. Să jucați pentru ei, dar mai ales pentru voi. Pentru cariera voastră. Pentru pasiunea voastră.

Toate meciurile vor fi grele, pentru că trebuie să acceptăm realitatea, să lăsăm aerele de superioritate. Sunt zeci de ani de când pretențiile că ar trebui să batem pe X sau pe Y mai sunt doar în mintea noastră. Fotbalul românesc nu mai inspiră de mult frică adversarilor, iar jucătorii noștri din străinătate impresionează rar și greu. Iar adversarii „mici” au jucători mari la echipe și mai mari.

Cât o sa ne mai păcălim dând vina pe selecție, pe un antrenor sau pe altul? I-am făcut praf, ne-am luat de freza și tatuajele lor, am râs că sare mingea din ei ca din colțul mesei. Ce-ar fi să vină cei mai pricepuți, foștii mari jucători, oficialii din fotbalul nostru, cu soluții, cu reparații, cu sfaturi, așa cum sugera și colegul Remus Răureanu în editorialul lui? Fără orgolii prostești, fără răutăți spuse pe la spate. Cărămidă cu cărămidă: un pic de afecțiune, un strop de încredere. Ce-ar fi ca specialiștii să-și unească forțele pentru binele naționalei? O să aflăm vreodată?!

Sunt peste 20 de ani de când visăm la "noul Hagi" care să ne poarte pe umeri. Nu vine nimeni să ne salveze, jucați ca o echipă, unul pentru celălalt și toți pentru România!

Dragi „tricolori”, și dacă pierdeți, și dacă veți câștiga vor fi critici. Din partea microbiștilor, a mass-media, a oamenilor din fotbal. Așa cum presa nu va fi niciodată pe placul tuturor, nici voi nu veți reuși să-i mulțumiți pe toți cei care vă vor urmări. Presiune nu va fi niciodată mai puțină, așa că intrați pe teren și demonstrați-ne că am greșit și am fost nedrepți uneori cu voi. 

E penibil un mesaj ca ăsta înaintea unui meci cu Kosovo? Mulți vor zice că da, cine mai e și Kosovo?! Nu asta e problema. Cine mai suntem noi? 

Am citit un comentariu al unui cititor zilele trecute, apropo de națională: „O generație care trebuie uitată ca și cum n-ar fi existat”. Nu știu ce e în sufletele jucătorilor când citesc/aud așa ceva. Momentan, suntem o națională cu șanse de calificare la EURO 2024. Încercați să deveniți generația de care ne vom aduce aminte că a rupt blestemul necalificărilor.

După ce a câștigat US Open, Coco Gauff a avut un mesaj pentru cei care n-au crezut în ea: „Le mulțumesc celor care nu au crezut în mine. Celor care au crezut că pun apă pe focul meu. Voi ați pus, de fapt, gaz pe foc”. 

Mi-aș dori să ne puteți spune la capătul acestei campanii de calificare ceva asemănător. Pentru că, până la urmă, ar fi vorba de un succes de care ne-am bucura toți.