Articol de Remus Dinu - Publicat marti, 01 aprilie 2025 22:46 / Actualizat miercuri, 02 aprilie 2025 01:57
De la voleiul învățat la Medgidia și provocările unei cariere aparte până la viața de după retragere și reconversia către un domeniu în vogă în zilele noastre. Mihaela Jeremic, născută Ozun, fostul libero de la CSM București, Rapid și CSM Târgoviște, și-a descoperit o nouă vocație după sfârșitul carierei. Voleibalista care a performat la nivel înalt având doar cinci degete la cele două mâini e mental coach și-i ajută pe sportivi să depășească bariere și să strivească prejudecăți.
Mihaela Jeremic are 32 de ani și a activat până la retragere la nume de prim rang din voleiul nostru. Alături de CSM București, a cucerit Challenge Cup în 2016, un reper prestigios, sinonim cu întâia cupă europeană din istoria voleiului feminin românesc. Pe final de carieră, și-a împlinit dorința de a evolua în culorile Rapidului, clubul pe care-l simpatiza încă din copilărie.
Călătoria Mihaelei într-un sport al reflexelor și agilității s-a materializat în ciuda handicapului avut de la naștere, care poartă denumirea de sechele amniotice.
Sportiva are două degete la mâna dreaptă și trei la mâna stângă, o anomalie congenitală rară, dar care n-a împiedicat-o să-și dezvolte o reputație exemplară în volei, pe care l-a început la opt ani. „A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat, m-a făcut să prețuiesc ce am fără să caut lucrurile pe care nu le am”, a mărturisit fosta sportivă, într-un interviu amplu acordat Gazetei.
De la Târgu Mureș, unde locuiește alături de soțul său, baschetbalistul în activitate Mladen Jeremic, Mihaela Ozun ne-a vorbit despre sacrificii, idei preconcepute, satisfacțiile carierei și dedesubturile meseriei de mental coach. Își propune să înlăture concepțiile învechite din jur și să contribuie prin terapie și suport psihologic la însănătoșirea mentalităților din sportul românesc.
„Am avut momente în care m-am simțit neputincioasă”
- Mihaela, ai virat către zona aceasta de mental coaching după terminarea carierei, nu-i așa? Ce te-a determinat să optezi pentru acest drum profesional?
- Chiar dacă încrederea a fost calitatea care m-a ajutat cel mai mult în carieră, pe parcursul acestor ani mi-am dat seama cât este de important să fii pregătit mental pentru a putea face fată unor situații care nu depind de tine neapărat. În ultimul meu an, am făcut parte dintr-o echipă tânără și pot să spun că acest lucru m-a ajutat cel mai mult să mă decid, deoarece acolo am simțit cel mai mult că este nevoie de pregătire mentală în sport și cu cât mai repede faci asta, cu atât mai bine.
- Lucrezi preponderent cu sportivi? Sau oferi consiliere și celor care nu cochetează neapărat cu sportul?
- Lucrez preponderent cu sportivii, ăsta este obiectivul meu pe termen lung, să pot ghida cât mai multi sportivi de performantă, dar nu spun nu persoanelor care nu fac parte din lumea sportivă. În general, vin către mine persoane care doresc să-si dezvolte încrederea în sine.
- Care sunt primele concluzii pe care le-ai trasat după ce ai luat contact cu zona aceasta? Care ar fi principalele frământări care-i împing pe oameni să apeleze la un specialist în mental coaching?
- Este esențial ca sportivii, antrenorii, dar și părinții să înțeleagă că partea mentală este foarte importantă. Nu poți ajunge un sportiv de elită dacă omiți acest lucru, este ca și cum spui că faci sport de performanță dar te duci doar sâmbătă la meciuri. Apoi, dacă sportul devine o povară pentru cei care-l practică, nu aduce niciun beneficiu în viața personală. Cred că, de multe ori, oamenii așteaptă acel moment în care își spun că nu mai pot sau încep să se îndoiască de ei și deciziile lor ca să ia această decizie de a lucra cu cineva.
- Vii după o carieră cu performanțe, realizări importante atât în plan individual, cât și la nivel de echipă. Simți că, pe durata carierei, în special la începuturile ei, ți-a lipsit îndrumarea în zona aceasta? Nu doar ție, ci și colegelor tale de generație? Fiindcă, în esență, zona aceasta de mental coaching și-a găsit expansiunea mai mult către zilele noastre.
- Categoric! Cred că este acea piesă care mi-a lipsit din carieră. Am avut momente în care m-am simțit neputincioasă, am luat decizii nepotrivite, chiar am avut un moment de depresie între două sezoane și greu am ieșit din el. A lipsit acest lucru, cu siguranță, pentru că dacă mă uit în trecut cu ceea ce cunosc acum, văd lucrurile total diferit. De asemenea, au fost multe fete din generația mea care erau de perspectivă și au renunțat la sport tocmai pentru că nu au făcut față unor situații grele, accidentări etc.
„Mă bucur când văd sportivii vorbind în presă despre importanța antrenamentelor mentale”
- În vremurile actuale, cu provocări de toate tipurile care însoțesc cariera unui sportiv, crezi că dialogul cu un mental coach e ceva absolut necesar? Se mai poate și fără?
- În primul rând, nu este necesar să ai o provocare ca să lucrezi cu un mental coach. Lucrul cu un mental coach te poate ajuta să vezi diferit provocările înainte să apară, te ghidează să-ți formezi o mentalitate sănătoasă, să stabilești obiectivele potrivite. Dar ca să răspund direct, da, este absolut necesar și nu o spun pentru că eu fac asta acum, ci o spun pentru că văd ce pot sportivii în momentul în care aleg să lucreze pe partea mentală, de aceea mă bucur când văd în presă sportivii de nivel înalt care vorbesc despre importanța antrenamentelor mentale.
- Într-o ierarhie de la 5 la 10, cât de important e pentru un sportiv să apeleze la un mental coach sau la un psiholog sportiv?
- 10! Și ii încurajez pe toți să ia decizia asta.
- Chiar, care ar fi diferența concretă între un mental coach și un psiholog sportiv?
- Un mental coach se concentrează pe dezvoltarea abilităților mentale ale sportivilor pentru a îmbunătăți performanța, gestionarea emoțiilor și concentrarea. Folosește tehnici precum vizualizarea, stabilirea obiectivelor și antrenarea rezilienței, dar nu tratează probleme clinice. Un psiholog sportiv este un specialist cu formare în psihologie, având dreptul de a diagnostica și trata probleme emoționale sau psihologice care pot afecta performanța, cum ar fi anxietatea, depresia sau traumele. Mai pe scurt, mental coach-ul este ca un antrenor pentru minte, iar psihologul sportiv este medicul care se ocupă de aspectele mai profunde ale sănătății mentale.
„Nu am simțit că handicapul meu e un reper negativ”
- Mergând puțin către cariera ta... Vorbește-mi puțin despre începuturile ei. De ce volei? Cum ai ajuns să practici acest sport?
- Am început să fac volei la 8 ani în orașul Medgidia. Totul a început când domnii Iordache au venit prin scoli să promoveze echipa, mi-am dorit foarte mult și apoi totul a depind de curajul părinților mei de a nu spune «NU» acestei provocări.
- Care ar fi cele mai complicate obstacole peste care ai dat la început de carieră?
- Faptul că parinții mei m-au educat astfel încât să mă descurc în orice situație și să caut mereu soluții, m-au făcut să văd obstacolele ca pe un mod de a mă dezvolta. Poate în momentul în care am plecat de acasă la Targu Mureș, în primul meu an la nivel de senioare, atunci pot să spun că am trecut la un alt nivel și implicit au venit și lucruri noi, uneori grele.
- Presa a scris de-a lungul timpului despre particularitatea care a însoțit cariera ta, faptul că ai cinci degete la ambele mâini. Spune-mi, în primul rând, în ce măsură a influențat acest lucru cariera ta?
- Cred că a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat, acest lucru m-a făcut să fiu mai ambițioasă, să pretuiesc ce am fără să caut lucrurile pe care nu le am și cred că acest principiu m-a ajutat să am un parcurs bun în carieră. Nu știu cum ar fi fost dacă le aveam, am evitat întrebarea asta pentru că nu m-ar fi ajutat să fiu o jucătoare mai bună dacă mă focusam pe ceva ce oricum era imposibil de schimbat.
- Ai simțit vreodată că întâmpini piedici din punctul acesta de vedere? Sau că anumiți oameni au înclinat să te ignore sau să-ți minimalizeze talentul?
- Nu am simțit că handicapul meu este un punct de reper pentru oameni în sensul negativ. Întotdeauna am întâlnit oameni care m-au apreciat pentru efortul meu și energia pe care o am în ciuda acestui handicap, iar datoria mea a fost mereu să nu zic «nu pot» la niciun element tocmai pentru a nu da șansa unor situații de genul.
- Vorbim despre componenta mentală, despre puterea minții. Cum ai manageriat în plan mental această situație?
- Bagajul pe care l-am avut de acasă a contat enorm, părinții mei nu mi-au pus bariere, iar asta m-a ajutat să cresc ca un om normal. Au crezut mereu în mine. iar tot ceea ce a trebui să fac este să cred și eu în mine.
- Jurnaliștii te-au mai întrebat de-a lungul timpului despre acest aspect. Ți-a fost sau îți este incomod să abordezi aceste întrebări? Ai simțit că, uneori, oamenii sunt mai curioși de aceste amănunte decât de detalii din viața de zi cu zi a unei voleibaliste profesioniste?
- Da 100% oamenii sunt mai curioși despre asta decât de detalii din viața de zi cu zi a unei voleibaliste profesioniste. Eu am avut norocul să le am pe amândouă și atunci a fost un pachet interesant, dar niciodată nu mi-a fost incomod să vorbesc despre asta, ba chiar este o plăcere pentru că îmi doresc ca oamenii să vadă ca nimic nu este imposibil.
A câștigat CEV Cup cu CSM București, dar „visul meu din copilărie a fost să port tricoul Rapidului”
- Dacă ar fi să tragi linie, care e performanța cu care te mândrești cel mai mult după toată activitatea ta? Ai cucerit trofee, ai jucat la echipe importante, ce realizare e mai apropiată de inima ta?
- Cu siguranță mă mândresc cu primul trofeul european din istoria voleiului feminin românesc, alături de CSM București, dar aproape de inima mea o să rămână întotdeauna sezonul petrecut la Agroland Timișoara, unde am avut un grup extraordinar și m-am bucurat de volei la maximum. Vreau să precizez și de sezonul meu la Rapid București, care, din păcate, din punct de vedere personal, a fost un sezon ratat. Dar a fost visul meu din copilărie să port tricoul Rapidului.
- Cum vezi viitorul voleiului românesc? Atât la feminin, cât și la masculin.
- Cred că voleiul în România crește, jucătorii români au șansa de a juca mai mult, au șansa de a juca în Europa sau alte continente și mi se pare extraordinar că noile generații sunt deschise la această oportunitate de a pleca în alte campionate, deoarece vin la loturile naționale cu un plus de experiență și categoric ajută la creșterea nivelului.
- Ai fi tentată ca, la un moment dat, să devii antrenoare sau să virezi către o funcție de conducere într-un club de volei? Sau, cine știe, către un rol decizional în fruntea Federației?
- Pot să spun că funcția de antrenor nu cred că mi se potrivește și sigur nu aș fi tentată. Celelalte opțiuni sună interesant, recunosc, știu că nu este ușor să ai o funcție de conducere într-un club de volei sau în Federatie, dar în același timp consider că este important ca toate organizațiile să aibă foști sportivi în structurile lor pentru că experiența sportivilor, plus studii în domeniile respective, poate fi o combinație foarte reușită.
- Dacă ar fi să schimbi un lucru în sportul românesc de astăzi, care ar fi acela?
- Aș acorda mult mai multă atenție grupelor de copii și aș promova mai mult cultura sportivă și sportivii.
- Ai rămas cu vreun regret la final de carieră? Dacă da, care ar fi acela?
- În timpul unor sezoane am mai spus «regret că am ales asta sau asta», dar astăzi, când mă simt liniștită, fericită și mulțumită cu tot ce am realizat, consider că toate deciziile m-au adus în punctul ăsta și nu aș schimba nimic.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
