Articol de GSP.ro - Publicat joi, 30 martie 2023 20:45 / Actualizat vineri, 31 martie 2023 00:40
Discuție spectaculoasă la podcastul „Profu' de sport” cu Lorena Balaci: copil de fotbalist, fostă soție de fotbalist, mamă de fotbalist și acum manager de fotbaliști la Daco-Getica, un club-școală de fotbal care speră să promoveze în Liga 3. Episoade șocante din fotbalul juvenil, amintiri cu Ilie Balaci, povești despre Steaua și Craiova, totul în dialogul cu Cătălin Țepelin, redat integral mai jos.
- „M-am trezit într-un conflict de interese: Lorena-mama și Lorena-managerul de club”
- Lorena Balaci: „O mare parte din problema de la juniori o constituie părinții”
- Șocată de reacția unui părinte: „Pot avea procente dintr-un eventual transfer al copilului meu?”
- Lorena Balaci: „Am 45 de ani, eu n-am mai întâlnit așa înjurături!”
- Lorenei Balaci i s-a împlinit „profeția” de acum 20 de ani
- Lorena Balaci visează la un post la UEFA
- Lorena, despre scandările oribile la adresa lui Atanas: „Îmi venea s-o strâng de gât!”
- Lorena Balaci: „Tata n-a avut loc nici la Craiova!”
- Lorena Balaci, dezvăluiri emoționante: „Tata a plecat într-un moment în care era foarte fericit”
- Lorena Balaci: „Lumea îl iubește pe Atanas la Steaua”
- Lorena Balaci: „Familia Mititelu a greșit față de tatăl meu”
- Astăzi, avem alături de noi o femeie specială, copil de fotbalist, fostă soție de fotbalist, mamă de fotbalist și acum manager de fotbaliști, un fel de „Lady Football”. Lorena Balaci, bine ai venit la „Profu' de Sport”!
- Bine te-am găsit!
- Cum îți merge?
- Doamne-ajută, foarte bine!
- Să le spunem oamenilor că, de câțiva ani, conduci fostul club Juventus București, acum Daco-Getica, în Liga 4, cu pretenții de a promova în Liga 3, dar un club care, de fapt, este o școală de fotbal. Cum merge treaba?
- Activitatea noastră se bazează doar pe copii și juniori. Și dacă am ajuns ca la Liga 4 să jucăm cu o echipă alcătuită din peste 80% juniori formați integral în academia noastră, eu cred că suntem pe drumul cel bun.
- Câți copii aveți?
- Aproximativ 300.
Lorena Balaci: „Pe noi ne interesează promovarea juniorilor noștri”
- Școală exclusiv privată? Toți copiii plătesc taxe, adică?
- Nu, nu! Ca orice școală privată, avem și bursieri, îi avem pe cei de Liga 4 care nu plătesc absolut nimic. Avem copii cărora le-am făcut contracte de fotbaliști profesioniști. Deci, la noi, este un pic mai altfel decât la o școală privată 100%. E un model hibrid, pentru că noi și avem parte de o sponsorizare din partea firmei Supercom, cea a domnului Ciuclea.
- Același patron care era și pe vremea când echipa Juventus Colentina era în prima ligă.
- Același patron, exact.
- El cum s-a împăcat cu schimbarea asta de perspectivă? A forțat, a crescut un club de cartier cu care a ajuns până în Liga 1, iar acum s-a întors la origini, practic.
- Eu am spus tot timpul că cei care au fost înaintea mea nu au înțeles 100% concepția domnului Ciuclea. În sensul că nu și-a dorit niciodată nimic altceva decât să joace cu copii crescuți în academie! De-a lungul timpului, s-au perpetuat destul de multe nume celebre ca manageri generali sau ca antrenori, dar puțini au fost cei care realmente au înțeles care este principiul. Nu ne interesează înalta performanță a clubului la modul Liga 1! Pe noi ne interesează promovarea copiilor, a juniorilor noștri. De asta îmi doresc acum foarte tare să promovăm în Liga 3.
- De ce?
- Pentru că acum suntem ca un depozit cu marfă bună, dar fără magazin de prezentare.
- Și Liga 3 ar fi o vitrină mai bine luminată.
- Liga 3 este deja o ligă profesionistă. Este o ligă cu multe priviri ațintite asupra ei.
- Și până unde credeți că puteți crește doar cu copii?
- Nu ne dorim mai mult de Liga 3. Ne dorim să ajungem acolo și să ne menținem, apoi să promovăm în permanență copii din academia noastră și, evident, ulterior să-i vindem.
„M-am trezit într-un conflict de interese: Lorena-mama și Lorena-managerul de club”
- Hai să vorbim un pic despre calitatea din zona asta de copii și juniori. De câtă vreme ești implicată? Ai intrat ca mamă de fotbalist și, ușor-ușor, te-ai transformat în manager de club, nu?
- Da. Și implicată cu carte de muncă sunt fix de 8 ani. Suficient timp ca să pot spune că am niște fotbaliști care au ajuns în Liga 3, Liga 2 sau Liga 1 și pe care, la un moment dat, i-am legat la șireturi. Perspectiva e în felul următor.
- Așa.
- Mie, personal, mi-a fost ușor pentru că, exact cum spuneai, mi-am făcut debutul ca mamă. Dar, la un moment dat în viața asta, m-am trezit într-un conflict de interese: Lorena-mama și Lorena-managerul de club, în momentul în care a fost vorba despre vânzarea lui Atanas către Universitatea Craiova.
- Și nu știai cu care parte a inimii sau a creierului să judeci.
- Am avut marele noroc că Atanas este un copil extrem de serios. Avea 16 ani pe-atunci. M-am întâlnit cu el în bucătărie și am spus așa: „Prietene, avem pe masă în momentul ăsta o ofertă de la Universitatea Craiova. Suntem în 7 decembrie. Ai termen până pe 2 ianuarie să te hotărăști ce vrei să faci!”.
- Care erau opțiunile? Să meargă la Craiova sau să ce?
- Să meargă la Craiova sau să rămână în continuare la Daco-Getica. Atunci era pandemie, decembrie 2020. Mi-a zis: „Spune-mi, te rog, părerea ta!”. Și am zis: „Băi, uite, nu pot să-ți spun părerea mea, pentru că, inevitabil te voi influența. Dar ce te învăț eu să faci? Cum am făcut eu în momentele dificile ale vieții mele: ia o foaie de hârtie, împarte-o pe jumătate, pune plusurile și pune minusurile. Ce pot să-ți spun este că, atenție!, eu nu voi merge cu tine la Craiova! Eu nu pot să-mi las job-ul!”. Ei, și-atunci a stat el și a calculat și a făcut pasul (n.r. - a plecat la CSU Craiova). Dar ăsta a fost un moment foarte dificil pentru mine, că atunci mi-am dat seama că e foarte greu să-ți manageriezi propriul copil.
- Ai scăpat de presiunea asta, pentru că doar unul dintre cei doi băieți ai tăi se ține de fotbal...
- Da, slavă Domnului! (râde).
- Cum merg lucrurile într-un club axat pe copii și juniori? Care e calitatea copiilor care vin din urmă? Cum sunt părinții? Cum sunt condițiile?
- Ce pot să spun este că la noi la club condițiile sunt extraordinare. Fără niciun fel de exagerare, avem condiții de Liga 2 plus! Ca să nu spun că, spre exemplu, vestiarele echipei mari arată mult mai bine decât vestiarele multor echipe din Liga 1. Nu vreau să dau exemple. Dar problema nu este la calitatea copiilor, să știi că vin în continuare copii înzestrați. Noi, din păcate, avem o arie de selecție foarte mică.
- Doar din cartier.
- Colentina, Doamna Ghica, Tei. Și, ce să vezi?, peste aria asta de selecție mică ne mai călcăm în picioare și cu Voluntari, și cu Dinamo! Revenind la calitatea copiilor, ea este bună.
Lorena Balaci: „O mare parte din problema de la juniori o constituie părinții”
- Și atunci, unde-i problema?
- Problema? Să știi că o parte mare din problemă o constituie părinții, din păcate! Și când spun din păcate, spun pentru că știu atâtea situații în care...îți dau numai un exemplu. Eu sunt pe grupurile de WhatsApp ale tuturor grupelor mele. Și citesc într-o seară - imaginează-ți că sunt 10 echipe, am 10 grupuri de WhatsApp - că își cerea cineva scuze pentru comportamentul avut în ziua respectivă. Apoi mi-a povestit antrenorul: "A început copilul să plângă și eu m-am dus la el, l-am liniștit, i-am spus să stea liniștit”. Iar copilul mi-a zis: „Nu, domnu', eu nu plâng pentru că mi-ar fi frică că mă certați dumneavoastră. Plâng pentru că îmi este frică de reacția lu' tata!”.
- Greșise ceva în timpul unui meci, unui antrenament, o pasă, o poziționare, ceva de genul ăsta, nu?
- Ratase un penalty într-un meci amical între ei. Și atunci părintele a intrat pe teren, l-a luat de mână și l-a luat acasă. Eu încerc să le explic, fac întâlniri o dată la trei luni cu părinții. Încerc să le explic, din postura de părinte, că, uneori, fără să ne dăm seama, le putem face copiilor un rău și le putem provoca o traumă psihică de care habar nu avem noi, ca adulți! Mulți înțeleg.
- Punând prea multă presiune pe ei?
- Exact! Ei trebuie să înțeleagă că, mai ales când e mic, copilul vine la fotbal să învețe, să deprindă niște îndeletniciri, să se îndrăgostească de sportul ăsta. De fapt, aici e o problemă. Avem copii care, punându-se presiune pe ei, nu sunt lăsați să se îndrăgostească de sport. Își zic: „Aoleu, mă duc la fotbal, încă un motiv de ceartă ...”.
- O corvoadă emoțională.
- „Parcă n-aveau ăștia (n.r. părinții) suficiente motive să mă certe pentru română, matematică, chimie, fizică, mă mai ceartă acum și pentru fotbal”. Pe de altă parte, vreau să-ți mai dau un exemplu.
Șocată de reacția unui părinte: „Pot avea procente dintr-un eventual transfer al copilului meu?”
- Te rog.
- Știi, eu fac niște filmulețe pe TikTok.
- O campanie de educare a publicului, practic. Am văzut că încerci să le explici detalii contractuale, cum să rezolve anumite proceduri.
- Exact, da. Îmi trimite cineva un mesaj foarte interesant. Zice: „Puteți să îmi spuneți dacă eu, ca părinte, pot avea procente dintr-un eventual transfer?”. Deci, din start, noi ne gândim la copilul nostru ca la o potențială sursă de venit personal. Nu-i OK! Nu este OK! Și apoi ne mirăm că voi, jurnaliștii - asta e o chestie normală - [scrieți] „Ia uite-l pe ăla, nu vorbește cu tac-su, nu vorbește cu mă-sa”. Știe el (n.r. copilul), la un moment dat, de ce nu vorbește! Noi, cei din afară, judecăm: „Ia uite, cum să nu vorbești cu taică-tu, cu maică-ta?”. Dar uite că sunt situații de genul ăsta... Și i-am răspuns acelui părinte: „Da' de ce nu încurajați copilul să meargă la școală în speranța că va ajunge un director de multinațională?”. Încerc să le explic părinților că fotbalul, în faza incipientă, este tot un proces de educație, o altfel de educație, o educație sportivă. Nu îl ducem la fotbal, îi luăm niște ghete și gata, visăm că va fi Messi sau Ronaldo.
- Ai avut multe incidente de genul ăsta, cu părinți care au trecut de o anumită graniță, care au devenit agresivi, au devenit prea vocali?
- Da, da. Am avut foarte multe și...
- În ce fel se mai manifestă presiunea asta pe care o pun?
- În primul rând, ce mă frapează pe mine este că se manifestă prin violență fizică!
- Chiar acolo, pe teren?
- După meci. Îl ia părintele, îi dă două perechi de palme. Și atunci a trebuit cumva să intervin și să-i interzic părintelui, să-i dau o interdicție pe două luni, pe trei luni, pe cinci luni, la fel cum dă Jandarmeria spectatorilor. A trebuit să-i dau o interdicție în a mai veni la teren.
- Punctuală sau la modul general, adică tuturor părinților de la grupele de copii și juniori?
- În cazul respectiv, am dat punctual. Dar mai am un caz unde le-am interzis părinților să vină la antrenamente. Copiii trebuie lăsați liberi și încerc să le explic: „De ce nu mergeți cu copilul la ora de geografie? Să fiți acolo, în clasă, că poate totuși se întâmplă ceva. De ce nu certați copilul că n-a ridicat mâna la nu știu ce exercițiu? Și ce credeți că este mai diferit aici, la fotbal, față de școală?”.
- La fotbal, toată lumea crede că se pricepe.
- Din păcate, da! Și, din păcate, nu ne pricepem deloc!
Lorena Balaci, despre presiunea părinților: „Copiii sunt traumatizați”
- Cum îi simți pe copiii care sunt țintele acestui tip de comportament?
- Să știi că, efectiv, copiii sunt traumatizați. Noi avem un program de mental coaching la club, un program pe care, momentan, fiind perioada de iarnă, l-am stopat oarecum, dar îl vom reîncepe. Am avut acest program de mental coaching pentru juniorii mari, dar, cu siguranță, îl voi aplica și pentru copii.
- Un fel de terapie, da?
- Este un fel de terapie, este o ramură specifică a coaching-ului, care se ocupă fix de sport. Ea vine țintită pe ce nevoi ai tu, ca și club, ca echipă, sau ca individ, depinde. Să știi că, în mare, eu am deosebit două categorii de copii: cei care vin pur din pasiune - și-i vezi, ei vin zâmbind, vin fericiți, vin nu cu o oră înainte de antrenament, vin cu două ore înainte, stau pe-acolo, se plimbă și s-ar băga să se joace pe la toate grupele - și categoria de copii pe care-i aduc părinții fix până în buza stadionului cu BMW-ul, până în...
- Forțați.
- Forțați, împinși, cumva, către sport.
- Și o categorie de părinți, așa cum spuneai, care văd în propriul copil nu știu dacă neapărat ieșirea din sărăcie, ci dintr-un disconfort financiar.
- Nu știu dacă neapărat din sărăcie. Să știi că sunt și mulți care speră ca propriul copil să-i îndeplinească propriile vise, neluând în calcul că ei nu sunt ca noi și că trebuie să-i ascultăm și să plecăm urechea și să vedem ce dorințe au ei. Și atunci, apare altă presiune. Îmi spunea mie un părinte: „Hai, dom'le, că am jucat și eu fotbal...”. „Nu vă supărați, unde ați jucat? Că sunteți cam de-o seamă cu mine și ar fi trebuit să vă cunosc!”. Culmea este că foștii fotbaliști care au copii mici, de 10-12 ani...
- Așa.
- Uite, ți-l dau exemplu pe Rică Neaga, că e primul care îmi vine în cap. Are băiatul la o echipă, la „New Stars”, cred că e născut în 2010, deci face 13 ani. Eu nu l-am văzut niciodată pe Rică smulgându-și părul pe marginea terenului, că ne-am mai întâlnit pe la meciuri. Nu l-am văzut niciodată agresiv. Stă, pur și simplu, și observă meciul. Sunt absolut convinsă că, acasă, probabil că au o discuție normală.
- Fără să pună presiune, fără să încerce să se împlinească prin intermediul copilului, pentru că deja are împlinirea aia.
- Exact, da!
Lorena Balaci: „Am 45 de ani, eu n-am mai întâlnit așa înjurături!”
- Au fost și episoade violente între părinți, acum doi-trei ani s-au „încăierat” la stadion, a venit Poliția, aici în București s-a întâmplat.
- Oh, da! Episoadele violente între părinți, fie că vorbim de violență verbală, care este uzuală...Evident că, atunci când e escaladată violența verbală, se duce și către violență fizică. Am avut! Dar vreau să-ți spun că am avut un episod care pe mine m-a marcat, realmente!
- Ce anume?
- M-a marcat și am crezut că văzusem cam totul pe terenul de fotbal, dar mi-am dat seama în momentul ăla că s-ar putea să nu fi văzut mai nimic. Am avut un meci la U17 și, la un moment dat, arbitru a dictat un cartonaș roșu evident, pe un fault clar de roșu, nu era nimic pe muchie de cuțit. La un moment dat, am văzut un părinte din tribună. Nu pot să-ți reproduc înjurăturile, pentru că, până la vârsta asta, nu le auzisem nici eu integral pe toate. Eu stăteam la marginea terenului, că la meciurile de juniori sunt foarte atentă. Sunt și un fel de steward, că pentru orice chestie riscăm să avem terenul suspendat și nu ne permitem lucru acesta. Înjura într-un fel și mă gândeam: „Doamne, îl înjură pe arbitru!”. L-am văzut că a plecat din tribună. Zic: „Taci, că ăsta vine...”
- Să sară la arbitru?!
- Zic: „Mă, ăsta vine și sare pe arbitru”. Eram cu șeful Centrului, care a încercat să-l oprească. Eram sigură că se duce la arbitru, da' de unde? Că el își înjura propriul copil! Dar vă spun...Eu am 45 de ani, n-am mai întâlnit așa înjurături! Îți dai seama copilașul ăla, când a plecat cu el în mașină spre casă...
- Dacă asta se întâmplă public, îți dai seama ce se întâmplă în intimitatea lor, în mașină, acasă?!
- Clar! Deci eu mă gândeam, îi spuneam lu Cristi Câmpeanu (n.r. antrenorul echipei): „Băi, ăsta o să-l omoare în mașină!”
- Era de la voi din club?
- Nu, nu! Că dacă era așa, a doua zi nu mai era la noi la club.
- Sau poate nici nu ajungea.
- Nu, nu ajungea. N-am avut...eu îi știu pe-ai mei, pe cei care sunt un pic mai vocali, dar nu... La meciuri și când plecăm în deplasare, eu le zic: „Vă rog frumos, n-aș vrea să ne facem de râs”. Nu, n-am avut probleme. Ultima deplasare pe care am avut-o a fost săptămâna trecută, la Ploiești, am fost acum două săptămâni la Craiova și nu, n-au fost probleme.
- O să-ți dau și eu un exemplu, o poveste din aceeași zonă, cred că-s vreo 10 ani de atunci, când unul dintre copiii mei juca și el fotbal. Și pe parcursul unui meci, antrenorul echipei adverse și-a tot jignit propriii jucători. Pe-ai lui! „Prost, idiot, tâmpit, cretin, boule, nu așa se pasează, animalule, te chem pe bancă”, toată gama de invective. Spre finalul meciului, am trecut pe lângă părinții echipei adverse și, binevoitor am crezut eu că sunt, le-am zis: „Dom'le, dar credeți că e OK ca antrenorul să vă jignească în halul ăsta copiii?”. Nu-ți spun că au sărit pe mine părinții, mi-au spus: „Ce te bagi tu, dom'le, de-aia v-am bătut astăzi, că ai voștri au fost moi, vezi dacă pe-ai noștri i-a ținut în presiune...!”.
- Da...
- Spunea o cucoană de pe-acolo: „Și eu, când am făcut sport când eram copil, tot la fel, mă bătea antrenorul și am ajuns vicecampioană națională la gimnastică”. Deci, pentru oamenii ăia, violența antrenorului împotriva propriilor copii era justificabilă prin faptul că doar așa se poate ajuge la performanță, doar ținându-i sub presiune, înjurându-i.
- Acum știi ce se întâmplă? Uite, eu am doi copii, doi băieți, nu se aseamănă unul cu altul deloc. I-am crescut pe amândoi la fel, dar să știi că sistemul motivațional este cu totul și cu totul altfel! Diferă.
- Bănuiesc că niciunul nu reacționează la înjurături.
- Hristu...nu că reacționează la înjurături, dar lui Hristu (n.r. - fiul cel mare) trebuie să-i spui: „Nu știu dacă poți să faci tu asta, eu nu cred că poți s-o faci, trebuie să muncești mult și tu nu ești dispus”.
- Să-l întărâți un pic, practic.
- Exact! Pe sistemul de întărâtare. Pe când la Atanas funcționează invers: „Ești bun, tu poți, cred în tine, muncește, vei reuși!”. Copiii sunt altfel! Iar apropo de ce ai povestit, să știi că este o chestie întâlnită, și la mine au fost niște cazuri de acest gen. Bine, nu cu injurii, nu la modul ăla. Antrenorii, la un moment dat, în febra aia a jocului...să ne înțelegem, ei nu sunt niște membri ai Academiei Române!
- De acord.
- În febra jocului, evident că mai scot niște invective, te miri ce. Dar să știi că nu am avut la modul urât, adică să se vadă urât de pe margine.
„Foarte mulți funcționează la genul ăsta de presiune”
- Sau copilul să se simtă agresat.
- Nu, nu! Și să știi că...
- Una e să deschizi ușa vestiarului cu piciorul și să strigi la ei, să-i capacitezi, alta este să-i înjuri, să-i faci cretini.
- Să știi că sunt foarte mulți care funcționează așa, la genul ăsta de presiune. Evident că eu nu sunt pro acestui tip de presiune. Adică eu, personal...Dar exact cum îți spuneam despre copiii mei, suntem diferiți. Și atunci, el, ca antrenor, trebuie să știe să-și managerieze și să-și cunoască fiecare individ din grup.
- Cu niște limite de limbaj, asta ziceam. E clar că trebuie puse niște limite de limbaj, că altfel transformăm toată povestea într-o junglă.
- Evident, da! Nu trebuie să ajungem la injurii. Dar știi cum e? Uite, eu merg și la meciuri de Liga 2, merg și la meciuri de Liga 3, merg și la meciuri de Liga 1...
- Trebuie să reziști cumva presiunii de acolo.
- ...Astea există peste tot, știi? Și dacă nu sunt din partea băncii tehnice, s-ar putea să fie din partea tribunei. Și atunci, trebuie să reziști! Iar chestia asta e tot un fel de antrenament psihic!
- Să-ți vezi de joc, să nu-ți deschizi urechile către...
- Să nu auzi, pur și simplu.
„Credeți că eu mă pot duce să vorbesc Oprița la Steaua?”
- E, totuși, copiii ăștia de 8-10-12 ani...lor le e foarte greu să n-audă ce strigă părintele la ei de pe margine.
- Vezi? Aici, iar este o problemă. Copilul ăla nu știe încotro...nu știe ce să mai înțeleagă. Să se ia după taică-su, care este pe margine? Sau să se ia după antrenor? Se mai trezește și cu un alt părinte, care îi strigă tot lui, ce să vezi?! Săracul, este debusolat! De aceea le spun și părinților: cât sunt într-un proces de învățare, lăsați-i să aibă doar o voce de care să asculte! Ulterior, știi cum este? Le dau exemplul meu, că mi-e cel mai la îndemână.
- Așa.
- Le spuneam așa: „Dom'le, cum să vă permiteți dumneavoastră să mergeți la antrenor și să-i spuneți antrenorului?”. Iar ei zic: „Păi da, dar copilul meu cred că joacă mai bine fundaș central” sau „Viziunea mea este că...”. Zic: „OK, aici vă permiteți să spuneți asta, că îl găsiți pe antrenor la marginea terenului, puteți să vorbiți cu el. Dacă nu, veniți la mine în birou, chem antrenorul și așa mai departe. Dar vă dau exemplu meu. Credeți că eu mă pot duce să vorbesc Oprița la Steaua: «Bună ziua, eu sunt Lorena, vreau să vorbesc cu Daniel Oprița!». Cine m-ar băga pe mine în seamă? Credeți că eu pot să mă duc la Oprița (n.r. - antrenorul lui Atanas de la CSA Steaua) și să-i dau eu idei de-ale mele? Să mă duc să-i zic ce visez eu noaptea?!”. Și le zic: „Învățați-vă și antrenați-vă inclusiv dumneavoastră pentru mai târziu!”. Pentru că o ții așa, te trezești că ai norocul să-ți ajungă copilul în Liga 2 și să crezi că e ca la copii și juniori, să deschizi vestiarul și să zici către antrenor „Băi Daniele, băi cutare, vino să vorbim puțin!”. E tot o chestie de educație. Evident că ei nu se pot transpune în viitor, să-și dea seama că...Eu, când le dau exemplu ăsta, cred că realizează: „Da, stai așa, că nu e chiar OK”.
- Dar la meciurile de copii și juniori este o realitate. Cred că trei sferturi dintre copii și juniori joacă având capul întors către margine, temându-se nu neapărat de ce-i strigă antrenorul, ci de reproșurile părintelui.
- Exact, da!
- Și asta-i o traumă! O traumă și un obstacol în calea progresului lor. Că nu se pot antrena sau nu pot juca temându-se că în permanență vor fi agresați.
- Așa este. Dacă nu avem probleme cu propriul nostru copil sau cu propria noastră echipă, avem probleme cu arbitrii. Iarăși... eterna poveste a arbitrajului. Încercam să le explic că la mini-fotbal, spre exemplu, [arbitrii] sunt niște copii. Și le zic: „Cum copiii dumneavoastră învață să joace fotbal, așa învață și ei să arbitreze”.
- Cum ar fi ca mama arbitrului să vină și ea pe margine și să-i înjure pe fotbaliști că ratează câte-un penalty, nu?
- Exact! „Uite, prostule, ți-a dat fi-miu penalty și tu l-ai ratat. Prostule!”. Încerc să le explic: „Măi oameni buni, păstrați un nivel decent, e o distracție, până la urmă!”. Iar ei spun: „Nu, dar noi punem patimă și punem suflet”.
Lorena Balaci: „Mă gândesc să-i mai las pe părinți doar la meciuri”
- Vezi vreo rezolvare sistemică aici? O regulă pe care o poate impune Federația tuturor clubuilor de copii și juniori? Nu știu, să nu le permită părinților să stea la gard în timpul antrenamentelor, de exemplu.
- Nu, nu are cum Federația Română de Fotbal să intervină în astfel de situații, pentru că, până la urmă, este vorba despre management-ul interior al fiecărui club. Da, eu chiar mă gândesc să iau aceste măsuri și să-i las doar la meciuri.
- Îți dai seama cât adună în ei într-o săptămână în care nu mai vin la antrenamente? Vor veni să „verse” din ei direct la meci.
- Încerc, cumva, să implementez chestia asta pentru grupele mari. Oricum, la grupele mari, spre exemplu, nu îmi mai vin părinți. Adică, ce înseamnă 19 ani, 17 ani, 16 ani, chiar și 15 ani. Copiii vin singuri, marea lor majoritate. Atunci, o să încerc încetul cu încetul.
- Așa.
- Ți-am spus că am măsura asta pentru o grupă unde le-am interzis [părinților] să mai stea lângă teren. Le-am făcut un spațiu dedicat părinților, un spațiu de relaxare, unde pot să meargă să bea o cafea, să bea un suc, să stea de vorbă între ei. Au destule să-și povestească, înțelegi? Și atunci, chiar după prima zi de când am luat decizia asta, am fost felicitată pe grup că a fost liniște la antrenament.
- Cum ți se par copiii de la o generație la alta? Sunt mai puțin preocupați de sport, mai puțin rezistenți la „tăvăleală” și la stresul pe care-l implică de la un punct încolo sportul, competiția?
- Să știi că este destul de atipic. E foarte importantă educația dată acasă, pentru că avem copii care sunt fragili și se vede că sunt ținuți în puf și vin părinții și-mi spun: „Vai, dar iarna facem afară antrenamente?”. „Da, faceți afară!” „Dar n-ar fi bine să închiriem o sală...?”. „Nu, pentru că fotbalul nu se joacă în sală!”. „Păi și sunt minus 5 grade!”. „Așa, și?”. Atâta timp cât nu e zăpadă...deși jucăm și pe zăpadă, că noi deszăpezim foarte repede terenurile.
- Sunt condiții pe care le găsești apoi în competiții.
- Exact. Și le dau exemple. De ce să închiriem o sală multi-sport, unde se joacă baschet, handbal, volei, unde, fără să vrem, este plin de praf, în detrimentul aerului curat de afară?! Mă rog, cât poate fi el de curat în București. Dar nu e aerul dintr-o sală închisă. Și apoi îmi spun: „Da, dar știți? Mie îmi e frică să nu răcească!”. De obicei, mamele au această problemă. Le spun: „Nu am întâlnit un copil care să se îmbolnăvească de la fotbal! Copiii se îmbolnăvesc din cauza faptului că ei contractează tot felul de viruși. Probabilitatea de a contracta un virus în aer liber, la fotbal, este mult, mult mai mică decât în clasă, la școală”.
- Deci, mamele sunt protectoare, iar tații sunt mai implicați din punct de vedere tactic, da? Ei știu cum se trage la poartă, cum trebuie poziționat copilul în teren...
- ...Ei știu cum se dă cu exteriorul, ei știu tot, da.
- Marginea terenului e populată de „Messi”, „Maradona” și „Ronaldo” la fiecare meci de copii și juniori.
- Și de „Pelé”, l-am văzut și pe el (râde).
- Tu te-ai învârtit dintotdeauna în lumea asta a fotbalului. Ai vrut o vreme să devii actriță, știu că era un vis din copilărie, ai avut diverse alte business-uri, un salon de înfrumusețare și așa mai departe. Dar parcă dintotdeauna ai vrut să lucrezi în lumea fotbalului, nu?
- Da ...
Lorenei Balaci i s-a împlinit „profeția” de acum 20 de ani
- Am găsit o știre veche de vreo 20 de ani, cred, care spune așa (n.r. - imaginea rulează pe plasmă): „Lorena Trică, fiica lui Ilie Balaci și soția stelistului Eugen Trică, a mărturisit că visul ei este să devină conducătorul unui club: «Sunt copil și nevastă de fotbalist, toată viața mi-am petrecut-o în jurul terenului de fotbal și cunosc toate secretele acestui sport. Am terminat Dreptul tocmai ca să mă familiarizez cu legile și regulamentele. Cred că, pe la 40 de ani, voi fi un bun președinte de club, nu contează care și din ce divizie». Un mic Nostradamus!
- Vai, ce tare! (n.r. - e surprinsă plăcut în mod vizibil).
- Sunt mai bine de 20 de ani de când a apărut știrea asta și s-a cam împlinit traseul pe care-l anticipai acolo, da? Ești în jurul vârstei de 40 de ani și ești conducătorul unui club.
- Ha! Ce surpriză mi-ai făcut! Nu mai știam de treaba asta. Da, e adevărat. Mi-am dorit să lucrez în fotbal. Știam că este un pic cam dificil. Îi mulțumesc domnului Marian Rusen, că fără el nu cred că aș fi reușit...el a fost mentorul meu. Cu ajutorul lui am intrat la...
- Fostul președinte de la Juventus Colentina.
- Fostul președinte de la Juventus de pe vremuri, da. El a fost cel care mi-a fost mentor, el m-a introdus în această meserie. Am început doar pe partea de copii și juniori, eram organizator de competiții.
- Cum se spunea pe vremuri, legai legitimațiile cu elastic, nu?
- Cam așa. Și mergeam la AMFB, da (râde). Bine, și-n ziua de azi le leg, să știi.
- „Dosarul cu șină” al fotbalului este elasticul din jurul legitimațiilor.
- Și astăzi fac munca aceea de atunci.
„Numele Balaci mi-a deschis multe uși”
- Numele de Balaci te-a ajutat sau te-a încurcat în încercarea asta a ta de a intra în domeniu?
- În domeniu m-a ajutat! Adică, nu pot...aș fi ipocrită să spun că nu m-a ajutat. Ba da, m-a ajutat, m-a ajutat foarte mult.
- Adică, mai degrabă ți-a deschis niște uși decât ți le-a închis.
- Da, mi-au fost deschise multe uși. Evident, datorită lui tata, dar să știi că, ulterior, am avut surpriza ca oamenii să-mi mărturisească că nu se așteptau să fiu așa cum sunt. Știi că, de obicei, oamenii se feresc de complimente, dar chiar am avut de-a lungul timpului oameni care mi-au spus că nu se așteptau să fiu atât de incisivă sau nu se așteptau să fiu atât de plină de idei, pentru că am [idei] și am împărtășit inclusiv cu conducerea AMFB-ului o grămadă de idei. Păcat că ei m-au considerat tot timpul un dușman și nu un prieten.
- Tu ai candidat anul trecut la o poziție de conducere în cadrul Asociației Municipale de Fotbal București.
- La funcția de vicepreședinte, da.
- Și n-ai reușit să ajungi acolo.
- Nu, pentru că e, cumva, o castă închisă acolo, adică eu așa am văzut dinafară.
Lorena Balaci, despre culisele din spatele AMFB
- Care-i miza?
- Fiind outsider, m-au considerat dușman, dar să știi că eu m-am dus cu cele mai prietenești și cele mai pașnice gânduri. Dacă mă duc undeva, mă duc pentru a face o chestie constructivă. Miza?
- Miza de a păstra AMFB-ul închis. Adică, e o miză financiară, se învârt atât de mulți bani la AMFB-ul ăsta?
- Bani se învârt. Gândește-te că este cel mai bogat AJF din țară. Nu putem să spunem că nu se învârt. Ba da, se învârt. Hai să ne gândim un pic că în București sunt în jur de 250 de școli private de fotbal, care, pe fiecare categorie de vârstă, activează într-un campionat. Spre exemplu, sunt... putem să ne uităm pe site-ul AMFB-ului. Dau un exemplu: la grupa de vârstă 2012, cred că sunt minimum patru serii a câte 16 echipe, a câte 160 lei pe meci...
- Se transformă inclusiv într-o miză financiară, da.
- Păi, pot să-ți spun eu, că am primit factura pe luna martie. Meciurile de minifotbal din luna martie însumează 12.800 de lei. Pe tot returul, de fapt.
- Și ce intră în „taxa asta de protecție”, să zicem, a AMFB-ului? Organizarea efectivă sau ce anume?
- Intră arbitrajul și terenul unde se joacă. Din păcate, faptul că am candidat la funcția aceasta de vicepreședinte, eu am simțit, cumva, că mi-a adus...
- Deservicii?
- Nu pot să zic neapărat deservicii, ci un pic de hate (n.r. ură) din partea celor de acolo, pentru că anul acesta nu mi-au mai dat să organizez competiție de minifotbal, în contextul în care am condiții și am un teren foarte bun.
- Să organizezi în baza voastră, spui.
- Da, da.
Lorena Balaci visează la un post la UEFA
- Și rămâi în continuare interesată de o poziție de management într-o structură de genul ăsta? Sau te vei limita la club?
- Vrei să-ți spun ceva? Dacă reușesc promovarea la Liga 3, nu mă mai interesează, pentru că munca este foarte multă acolo. Noi nu suntem un colectiv numeros, iar promovarea îmi va aduce o muncă suplimentară. Atunci, chiar vreau să fac lucrurile cum trebuie la mine la club și-i las pe ei cu asociația și cu toate celelalte în treaba lor, pentru că nu voi mai avea chiar foarte mult contact cu ei. Voi rămâne în contact cu ei doar pe partea de minifotbal, pentru că dacă echipa mare mi se duce pe FRF, am echipele de juniori mari care joacă toți pe FRF și atunci colaborarea mea cu AMFB va fi mai limitată.
- Dar pe termen lung, peste mai mulți ani, te vezi într-o poziție poate la Federație, poate la LPF? Next level, cum ar veni.
- Uite, să știi că mi-ar fi plăcut să lucrez în Federație, mi-ar fi plăcut să lucrez în special pe fotbalul feminin. Eu am încercat și tot încerc, adică nu am abandonat ideea de a-mi face o echipă de fotbal feminin, cred că ar fi o provocare pentru mine, pentru că am lucrat numai cu bărbați, nu știu cum e să lucrez cu femei, știi? Da, mi-ar plăcea, ca next level, să lucrez în Federație și, poate, ulterior, să ajung mai sus.
- Mai sus? UEFA, unde?
- UEFA, da. Cred că vârsta îmi permite să visez.
- Da, da, cu siguranță. Ce ți-ar plăcea? Ce te vezi făcând într-o structură de genul ăsta?
- Să știi că lucrul care îmi place cel mai mult și cel mai mult este să lucrez pe partea aceasta de organizare de competiții. Adică, e o chestie care mă provoacă, în fiecare săptămână ai o nouă provocare. Evident că aici, la club, fac toate meseriile, sunt multifuncțională. Gândește-te că mi-am dorit foarte tare să înțeleg partea asta psihologică a jucătorului. Și atunci, acum doi ani, am făcut niște cursuri de sport și mental-coaching și... ce-ți povesteam la început, implementez niște proiecte cu ei și am făcut și cu cei mari tocmai pentru a-mi face și eu un portofoliu, să văd cum funcționează niște lucruri la care eu mă gândesc. Deci, lăsând partea asta educațională, fac absolut tot, de la contracte, documente, legatul legitimațiilor, mersul la AMFB, mersul la FRF...
- Tot ce ține de organizarea internă a clubului și competiții.
- Exact, da.
„Eu m-aș duce la cratiță, dar nu-i place cratiței de mine”
- În toată această aventură a ta în managementul unui club de fotbal și implicit în lumea fotbalului, te-ai izbit de-a lungul anilor de prejudecăți sexiste, de remarci misogine?
- Oh, da!
- Și cum le-ai gestionat?
- Să știi că lucrurile astea de mult nu mă mai emoționează. Da, am mai auzit „du-te la cratiță”...Eu m-aș duce, dar nu-i place cratiței de mine, ce vrei să fac? Dar [lucrurile] astea sunt și vor fi în continuare. „Oh, s-a trezit asta a lu' Balaci să ne povestească nouă despre nu știu ce”. Nu, n-am probleme de genul ăsta când vine vorba de... pentru că este clar că un om care emite o astfel de afirmație este un frustrat! Fără discuție! Că un om cerebral, un om împlinit și un om mulțumit cu el însuși nu are de ce să facă astfel de afirmații.
- Ăsta n-a fost un episod de hate, a fost mai degrabă ceva amuzant.
- Da, da (râde).
Lorena, despre scandările oribile la adresa lui Atanas: „Îmi venea s-o strâng de gât!”
- Probabil că au fost și episoade care te-au amărât de-a lungul anilor...
- Vrei să-ți spun ceva? Ce m-a amărât cel mai tare și cel mai tare a fost o chestie de anul trecut. Juca Steaua în Cupă la Moreni. În fața mea, la vreo trei rânduri, era o doamnă. La un moment dat, a fost un fault, l-a lovit unul pe Atanas, Atanas era căzut la pământ, aștepta să vină doctorul. Și o doamnă, trei rânduri mai jos în fața mea, se ridică și zice: „Mori, mă!”. Crede-mă că doar Dumnezeu mi-a dat puterea să mă stăpânesc. Crede-mă că în momentul ăla îmi venea să mă duc s-o strâng de gât! Femeia a zis: „Mori, mă!”, și ce crezi?, a început galeria Moreniului să cânte o chestie din asta cu „să mori, să mori!”. Dacă am ajuns să ne dorim unii altora moartea pe terenul de fotbal, este grav! Grav! Nu mai vorbim nici despre sport, nu mai vorbim despre nimic, tragem cortina și plecăm cu toții acasă. Asta, într-adevăr, m-a durut, pentru că știi cum e? Oricât de multe lucruri s-ar spune despre mine, pe lângă mine exact așa trec (n.r.- gesticulează). Ei, dar când aud lucruri despre copilul meu, inevitabil mă dor.
- Și cum ai „survolat” momentul ăla?
- Măi, nu știu! Dumnezeu m-a întărit.
- N-ai zis nimic, n-ai reacționat în niciun fel?
- Nu, nu. Mi-am aprins o țigară și mi-am zis: „Respiră, inspiră până la 10, expiră”. Dar crede-mă că m-aș fi dus în secunda aia s-o strâng de gât fără să-i dau nicio explicație! Pur și simplu s-o strâng de gât și gata! Dar noroc cu Codul Penal, că uneori ne oprește din niște acțiuni. Cu atât mai dureros este când vezi o femeie care, la rândul ei...
- E mamă. Era acolo, probabil, fiind mama unuia dintre jucători.
- Mama, presupun, că era cam în vârstă să fie iubită. Cum să spun? Nu că este dureros, dar tragem cortina peste planetă și gata, ne culcăm.
„S-a adeverit științific că femeile sunt mult mai organizate decât bărbații”
- Dincolo de episoadele astea, trecând în zona managerială, cu tine implicată din ce în ce mai mult în demersuri de manager de club, e greu pentru o femeie să reziste în lumea asta?
- Nu.
- Sunt puține femei, totuși. Avem câteva doamne în zona arbitrajului...
- Da, pe care eu le susțin foarte tare! Eu susțin foarte tare arbitrajul feminin. Chiar am o tânără arbitră și sunt mândră că eu am împins-o către arbitraj.
- Nu-i spune numele, că n-o să mai fie delegată la meciurile tale niciodată.
- Păi nu, chiar cer să nu fie delegată. Mara Olaru o cheamă, e o fată de 16 ani și o arbitră cu potențial.
- Sunt o grămadă de prejudecăți referitoare la prezența femeilor în fotbal, te-ai lovit de ele cu siguranță.
- Uite, directorul economic de la Farul Constanța este o femeie (n.r. - Cristiana Pariza). Cristiana, o tipă briliantă, are o minte strălucită. Nu vorbim de doamnele care se află în impresariat, pentru că asta este o altă poveste. Cumva, pe mine nu m-a atras zona aia niciodată, pentru că nu sunt eu genul care să meargă și să arate, să convingă: „Uite, al meu e bun, ia-l pe al meu!”. Eu, cumva, stau și aștept să vină oamenii să-mi cumpere produsul, mi-l înfrumusețez, îi dau plusvaloare. Și atunci, îmi place să aștept cumpărătorii să vină să-mi vadă produsul. Dar să știi că mai sunt femei în fotbal, doar că ele nu sunt atât de vizibile, în sensul că sunt pe partea asta de director economic, exact cum îți spuneam de Cristina de la Farul, pe care am cunoscut-o la un curs al Federației și mi-am dat seama de capacitatea ei. La Farul foarte multe lucruri financiare trec prin mâna ei și se vede că face niște lucruri senzaționale! Sunt femei în fotbal ...
- Deci, e o lume care se deschide ușor-ușor către femeile competente, nu?
- Da, da! Uite, și eu, spre exemplu, am un proiect pentru această promovare în Liga 3 pe care mi-o doresc, [și anume] crearea unor departamente noi. Și atunci, aș vrea să fie două femei care să se ocupe. Nu că aș porni eu un război al sexelor, că e departe de mine gândul ăsta, doar că, pe partea de organizare, s-a adeverit științific că femeile sunt mult mai organizate decât bărbații.
Copilăria alături de un tată celebru
- Cum te-ai simțit, cum ai crescut în ipostaza de copil al unuia dintre cei mai mari fotbaliști români? Când ți-ai dat seama cât de important e tatăl tău?
- Păi, cred că aveam 4 ani în '82. Atunci a fost primul meu impact cu notorietatea tatălui meu, în sensul că Universitatea câștigase Cupa României, ei jucaseră la București și n-apucaseră să vină înapoi spre Craiova. Și știi cum e la Craiova, se strângea lumea și mergea de la un fotbalist la altul. Atunci, noi stăteam undeva la un bloc cu 10 etaje, iar în spate avem o parcare mare, se umpluse parcarea aia de oameni care-i strigau numele lu' tata.
- Așteptându-l să vină cu echipa de la București.
- Așteptându-l să iasă pe balcon, crezând că el a ajuns deja acasă. Și atunci, a ieșit bunică-mea să le spună că nu a ajuns Ilie acasă, iar oamenii ăia strigau și-i spuneau: „Vrem s-o vedem pe Lorena!”. Și bunică-mea m-a luat în brațe, că eu eram micuță, și atunci am văzut mulțimea care mă striga, îmi aclama numele. Atunci a fost primul declic că tata nu este un om obișnuit. Ulterior, îți dai seama că am crescut cu chestia asta. Cel puțin în adolescență, mi-am dat seama că e OK, e frumos să fii fata lui Balaci, dar chestia asta te obligă, nu e așa simplu.
- Vine la pachet cu niște obligații, cu niște restricții de imagine, că nu poți să faci chiar orice...
- Exact! Vine la pachet cu multe lucruri care s-ar putea ca la un moment dat să nu-ți placă. Dar să știi că mi le-am asumat și nu mi s-au părut atât de dureroase. Apropo de asta, când ești crescut într-un statut...citeam niște review-uri la cartea prințului Harry (n.r. - „Rezervă” , autobiografia lansată de Ducele de Sussex la începutul anului). Sunt niște anomalii, știi? Adică te-ai născut în familia aia, ți s-a pus pecetea asta, ai obligația s-o duci mai departe! Că nu-ți place ție ... nu poți să te dezbraci ca de-o haină și să zici: „Nu-mi mai place haina asta, îmi iau alta, că e mai frumoasă”. Nu există! Trebuie s-o duci până la capăt! E o obligație pe care o ai, cumva, venită de Sus, de când te-ai întrupat tu, ca spirit, în corpul tău.
Lorena Balaci: „Îmi era o rușine viscerală de tata!”
- Ai avut vreun moment în care te-ai gândit: „Băi, n-ar fi trebuit să fac asta pentru că pun în pericol imaginea lui tata” sau ceva de genul ăsta?
- Nu și îți spun și de ce. Pentru că mi-am calculat tot timpul foarte bine pașii înainte. Adică, nu știu dacă am avut multe scăpări...Mi-era o rușine viscerală de tata! Nu m-a certat, nu m-a bătut. Cum să spun? El avea un avea un singur cuvânt, pe care, când îl rostea, pentru mine era un fel de sufocare! Spunea: „Domnișoară!” (n.r. - accentuează cuvântul, parafrazându-și tatăl). Când auzeam „domnișoară”, era grav, grav! Și atunci, fiindu-mi această rușine viscerală de el, încercam să fac lucrurile în așa fel încât... Știam cam ce-i place, ce nu-i place, și, cumva, încercam să mă delimitez de anumite lucruri. Evident că, și când făceam niște lucruri, mi le asumam! Luam calea asta a asumării și spuneam: „Da, dom'le, am făcut, eu sunt asta, mi le asum, trag și ponoasele dacă este necesar, dar asta sunt, le-am făcut!”. Și să știi că el aprecia foarte mult asumarea mea. Avea el o vorbă: „Măi tată, prost să fii, da' să-ți revii!”.
- Copil fiind, ai asimilat și celebritatea tatălui tău, Ilie Balaci, venită la pachet și cu un fel de „dezrădăcinare”, nu? El, fiind antrenor foarte mulți ani în țările arabe, tot pleca de acasă, mai plecați și voi, vă mai întorceați.
- Să știi că, aici, marele avantaj al nostru este că mama a preferat să nu ne ia cu ei (n.r. - în străinătate) tocmai ca să rămânem împământeniți. Și eu, și Liana, sora mea, să avem rădăcini undeva. Dacă era după tata, să știi că ne lua! Anul ăsta am fi fost într-o țară, anul următor am fi fost în altă țară, cred că terminam facultatea pe la 28 de ani (n.r. o spune pe un ton amuzat).
- Să fiți înrădăcinate inclusiv educațional vorbind, adică să fiți în aceeași școală, cu aceiași colegi, în același sistem, ca să înțelegi ceva.
- Da! Aici a fost avantajul, că mama este o tipă foarte cerebrală. Din punctul ăsta de vedere, să știi că tata era mai visător. Ei de asta au și stat 50 de ani împreună, pentru că s-au completat perfect unul pe celălalt. Mama era cerebrală, tata era visătorul. Și atunci, noi am rămas (n.r. - în țară). Mergeam acolo în vacanțele de iarnă, că în vacanțele de vară veneau ei în România, de obicei. Eu și sora mea am rămas alături de bunica mea, de mama mamei, care să știi că, efectiv, și-a dedicat viața mie și Lianei! A fost mai mult decât o mamă pentru noi...Bine, cei șapte ani de acasă, ce sădiseră mama și cu tata, nu s-au uitat așa ușor, cu toate că ei au plecat în momentul în care eu eram la o vârstă destul de dificilă. Împlinisem 14 ani, eram clasa a opta.
- Urmau cei mai complicați ani, da.
- Era foarte ușor s-o iau pe altă pantă, dar au avut încredere în mine, au avut, evident, încredere în „Buni”... Până la urmă, știi că un om este un multiplu de factori. Așa și eu...nu pot să-i atribui cuiva ceea ce sunt eu astăzi, că eu, de fapt, sunt mai mulți oameni într-unul.
- Ai crescut, cumva, și cu dorul ăsta de a-i avea pe părinți tot timpul lângă tine, nu? Fiind plecați destul de des, destul de mult.
- Cătălin, să știi că nu pot să spun că simțeam un dor din acela nebun sau că aș fi avut vreo traumă, pentru că am avut-o pe bunică-mea, care ne-a arătat atâta dragoste și atât de mult a suplinit lipsa părinților încât, crede-mă, n-aveam nicio problemă că ai mei sunt plecați. Și știi cum era pe vremea aia, că nu era ca acum, când pui mâna, suni pe WhatsApp, te și vezi...Nu! Ne sunau o dată pe săptămână, că aveam telefonul fix. O dată pe săptămână, sâmbăta sau duminica, nu mai țin minte. Dar nu era la liber! Noi, ca să sunăm, sunam în centrală, ne făcea legătura cu Arabia Saudită, la Riad sau...
- Și era greu de ajuns. Acum, te urci în avion, ai 10 curse pe săptămână, atunci era mai complicat să-i vezi atât de des pe cât ți-ai fi dorit. - Exact, exact! Dar ți-am spus, a fost dragostea bunicii mele, care a venit către noi cu atâta iubire încât n-am simțit...Cum mai aud acum, sunt părinții plecați în Spania la muncă și copilul este într-o traumă...Băi, nu știu! Ori că și eu, și Liana, suntem niște spirite puternice, înzestrate de Dumnezeu, care n-au trecut prin astfel de traume, dar chiar nu plângeam de dorul maică-mii sau de dorul lui tata.
Lorena Balaci: „Tata n-a avut loc nici la Craiova!”
- El a fost plecat foarte mulți ani, foarte multe experiențe în o grămadă de țări din zona aceea. De ce crezi că nu și-a găsit un loc mai bun în fotbalul românesc?
- Este foarte simplu. Pentru că nimeni nu e profet în țara lui! Și să știi că această sintagmă i s-a potrivit perfect lui tata, din păcate, cu toate că el și-ar fi dorit foarte mult...Din păcate, nu că n-a avut loc în țară, tu gândește-te că n-a avut loc la Craiova! Și, atunci, această sintagmă i s-a potrivit perfect. Totuși, vezi? Dumnezeu nu lucrează cu jumătăți de măsură, niciodată nu ia ceva fără să dea altceva! Nu și-a găsit împlinirea în țară, dar, pe de altă parte, a strâns iubirea și idolatria multor străini. Și acum, la aproape cinci ani de la moartea lui, eu încă primesc mesaje pe Facebook.
- Da?
- De te miri unde, de la suporteri din Tunisia! Gândește-te că el a câștigat Cupa Campionilor Africii prin '92, da? Cu Club Africain de Tunis (n.r. - echipă antrenată de Balaci în acea perioadă). Pentru Dumnezeu, sunt 30 de ani de atunci! Și oamenii nu-l uită. Cu nici un an înainte să moară, a fost cu mama plecat la Dubai câteva zile. Îl oprea lumea pe stradă! Lumea încă îl recunoștea, după atâta timp, ceea ce înseamnă că lumea chiar l-a iubit. Dar, din păcate, nu aici a fost împlinirea pentru el.
- Cât de greu crezi că i-a fost, totuși, să accepte că nu-și va împlini menirea de antrenor în țară sau, mai departe de-atât, la Craiova?
- Să știi că, la cum îl știu eu pe tata, el n-a acceptat lucrul ăsta niciodată!
- Nu s-a împăcat cu ideea că va fi „profet” doar în alte țări.
- Nu! Adică, sunt absolut convinsă că, în adâncul sufletului lui, încă își dorea.
- Și l-a măcinat, crezi...?
- Nu știu dacă...trecuse un pic de partea aia de măcinare. Cred că era un pic mai detașat. Dar, dacă cineva i-ar fi spus la momentul respectiv: „Ilie, vrei să antrenezi pe...?” - nu dau nume, ca să nu creăm alte discuții apoi - sunt absolut convinsă că zicea da! Nu era la modul să spună: „Nu, dom'le, nu vreau”. Ți-am zis, cred că trecuse de perioada aceea de măcinare internă. Era mai detașat din punctul ăsta de vedere.
- Poate faptul că, așa cum spuneai mai devreme, a fost mai visător...poate chiar asta l-a împiedicat ca, în anumite momente, să fie mai cinic în anumite relații, în țară?
- Tata nu putea să fie cinic, nu era felul lui, nu putea! Pentru că vrei să-ți spun ceva? Și toți cei care l-au cunoscut mai bine pot spune lucrul ăsta: tata, în sufletul lui, era un om extrem de bun. El își dădea cămașa după el oricui i-o cerea! Nu ar fi putut [să fie cinic], ar fi însemnat că nu e el. Ar fi însemnat să se transpună într-o persoană, care, cu siguranță, nu și-ar fi dorit să fie. Nu putea fi cinic! Da, poate în cel mai rău caz era uneori ironic, dar să știi că și ironiile lui, cumva, cred că aveau un dram de tristețe pe undeva. Uite, spre exemplu, știu că în ultima perioadă refuza să meargă la tot felul de emisiuni televizate.
- Din ce cauză?
- Pentru că erau lucruri pe care el le spusese cu ceva timp în urmă, le preluaseră doi-trei ulterior și toată lumea se minuna: „Vai, ce a zis cutare!”. „Păi stați, fraților, că v-am spus despre treaba asta acum un an și jumătate și nimeni nu m-a băgat în seamă”. Nu că era tatăl meu, dar era un profet! Îmi pare rău că lumea nu și-a dat seama că el avea o putere de a previziona niște lucruri... Și știu foarte multe lucruri pentru că noua, acasă, ni le spunea. Zicea: „Faceți pariu cu mine că o să se întâmple așa?”. „Hai, mă, tată!”.
„Tata previziona lucruri! E o chestie care m-a frapat”
- Cum va evolua un club, cum se va dezvolta o direcție sau alta?
- Exact, da. Mi-aduc aminte, spre exemplu, că mă uitam la un moment dat cu el la un meci de Liga 1. S-a întâmplat nu cu mai mult de trei săptămâni înainte să moară. El stătea pe fotoliul lui, iar eu stăteam pe canapea, întinsă. Și îmi zice: „Fii atentă, tată! Dacă nu schimbă fundașul dreapta - și se uită la ceas - în următoarele șapte, opt minute, două goluri își iau pe partea aia!”. Eu, râzând, îi zic: „Hai, mă, tată, dă-le naibii! Două? Zi și tu unul!”. Se marchează un gol, apoi n-au mai trecut trei minute și se dă iar gol, pe aceeași fază. Se întoarce la mine: „Despre ce vorbim? Băi tată, eu n-am plantat cartofi!”. Ți-am zis, previziona niște lucruri. Nu știu să spun cum le gândea. Și îți zic o chestie care m-a frapat.
- Te rog.
- Dacă îmi pare rău de ceva, uite fix de lucrul ăsta îmi pare rău. Dar când ai un om lângă tine, nu te gândești niciodată că va veni ziua în care nu-l vei mai avea lângă tine. Pentru că dacă ar fi să întorc acum timpul, crede-mă că l-aș pistona să-mi spună niște lucruri încât să mi le scriu eu undeva, să le am notate. Eu nu sunt un om de fotbal, eu nu cunosc fotbalul în detalii tehnico-tactice. Nici pe departe! Dacă știu anumite lucruri, niciodată nu voi face caz că știu eu lucrurile alea. La un moment dat, se uita la baschet și-i zic: „Da' de când ești tu fan Chicago Bulls?”. Sau ce i-am zis eu atunci. Și-mi zice: „Băi, m-am culcat dimineață la 04:00, că am stat și am văzut două meciuri”. Îl întreb: „De ce, n-ai avut somn?”. Zice: „Nu, fii atentă! Sunt niște scheme în baschet care pot fi foarte simplu adaptabile pe fotbal!”. Îți dai seama că, uite, mi-aș fi dorit să-l fi întrebat: „Explică-mi și mie cam cum ar fi, cât mă duce și pe mine căpățâna asta”. Că evident că-mi explica! Tata era foarte pasionat și îmi explica. Că pricepeam sau că nu pricepeam, îmi explica. Dacă îi spuneam să-mi mai explice o dată că n-am înțeles, îmi explica și, cu siguranță, mă făcea să înțeleg. Tu gândește-te, cred că aveam vreo șapte-opt ani când mi-a explicat ofsaid-ul.
- Așa.
- Și nu înțelegeam. Și zice: „Adu-mi o foaie de hârtie”. I-am dus o foaie de hârtie, îmi aduc aminte și acum, vizualizez foaia de hârtie și cum mi-a desenat o situație de ofsaid și o situație în care nu e ofsaid. Dacă aș întoarce vremea...Că probabil sunt puțini antrenori care-și pot imagina că o schemă de baschet poate fi transpusă pe o schemă de fotbal.
Lorena Balaci, dezvăluiri emoționante: „Tata a plecat într-un moment în care era foarte fericit”
- Crezi că s-a stins neîmpăcat, nemulțumit de ideea că este insuficient apreciat în țară?
- Asta n-avem de unde să știm, pentru că, să știi, nu vorbea cu noi lucruri de genul ăsta, nici măcar la modul ăla de înjurătură. Deci, nu avem de unde să știm. Ce pot să-ți spun cu siguranță este că el a plecat într-un moment în care era foarte fericit! Era extrem de fericit! Cred că de mult nu-l mai văzusem atât de fericit, pentru că reușise Hristu să intre la UNATC (n.r. - Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, București), iar treaba asta, cum să spun, pe el l-a...
- Băiatul tău cel mare, nu?
- Da, băiatul meu cel mare. Treaba asta îl făcea fericit la maximum. În momentul în care Hristu a intrat la UNATC, în conjuctura în care n-am plătit bani de meditații, nu s-a meditat cu nimeni, era clar că e doar talentul lui în stare pură acolo, tata a fost foarte, foarte fericit.
- Era la momentul în care se împlinea prin reușitele celor pe care-i iubea, nu neapărat prin reușitele lui.
- Da, da! Și, atunci, ce pot să spun e că a plecat într-un moment în care era fericit! Cam devreme, după părerea noastră, dar doar Dumnezeu știe când îi vine fiecăruia sfârșitul.
Lorena Balaci, despre ascensiunea lui Atanas: „Urmărește un tipar care ar trebui să fie normal pentru un junior”
- Apropo de cariere și de copii, ești mulțumită de locul în care se află cariera lui Atanas în momentul ăsta? Crescut la clubul pe care îl conduci acum, la fostul Juventus București,transferat apoi la CSU Craiova, acum împrumutat la Steaua.
- Să știi că el este pe un trend ascendent. Din punctul meu de vedere, cariera lui Atanas, până la vârsta aceasta de 18 ani și jumătate, este ascendentă. Uite, a fost convocat și la naționala U19, deci este ascendentă. Și, cumva, urmărește un tipar care ar trebui să fie normal pentru pentru cluburile de copii și juniori, respectiv pentru un junior normal. Și să-ți explic de ce.
- Te rog.
- Pentru că el, până la vârsta de 16 ani, a fost crescut de Daco-Getica, un club exclusiv de copii și juniori, după care a trecut la Universitatea Craiova, unde a jucat la Liga 3. (n.r. - la „satelitul” juveților). După un sezon și jumătate la Liga 3, unde era deja golgheter și dăduse foarte multe goluri - nu mai știu, 13-14 goluri a dat în sezonul respectiv - a avut acel debut cu Reghecampf în Liga 1, care i-a dat exact gustul ăla al fotbalului mare și atunci [cei de la CSU Craiova] au considerat că, pentru a putea juca la un nivel mai înalt decât juca la Universitatea Craiova, la Liga 3, să intervină acest împrumut la Steaua. Deci, cumva, trendul este ascendent. Acum, vom vedea de la vară ce se va întâmpla, pentru că, să știi, la vară va fi un moment foarte important.
- Îi expiră împrumutul de la Craiova la Steaua, dar în același timp intră în ultimul an de contract cu Craiova?
- Nu, nu, nu, fiindcă a mai semnat. Practic, lui îi expira acum contractul cu Universitatea Craiova, la terminarea junioratului, că, în mod normal, el în vară termină junioratul.
- Dar e în continuare sub contract cu Craiova.
- El este în continuare jucător „under”, dar termină perioada de juniorat pentru că în iulie împlinește 19 ani.
Lorena Balaci: „Lumea îl iubește pe Atanas la Steaua”
- Și care ar fi pasul care să îl mulțumească și care să te mulțumească? Să se întoarcă la Craiova, unde...
- Vrei să-ți spun ceva? Tot timpul, când a fost vorba de Atanas, am spus un singur lucru: să se facă voia lui Dumnezeu! N-am influențat niciodată nimic, pentru că am văzut de-a lungul vieții mele chestii influențate de oameni care au fost împotriva voinței lui Dumnezeu și au ieșit rău. Și, atunci, și seara, când mă rog pentru ambii copii ai mei, mă rog să se facă voia lui Dumnezeu, așa cum vrea Dumnezeu. Știi cum e? Dumnezeu, când vrea, așază lucrurile precum în cel mai frumos puzzle. Sigur că eu, ca mamă, pot să bat câmpii în sus și în jos. Ce pot să spun este că nu sunt o mamă tipică, în sensul că sunt foarte obiectivă cu copiii mei. Îi știu și calitățile, îi știu și defectele! Chiar vorbeam zilele trecute cu cineva și îmi spunea: „Și, ce ți-ai dori, pentru Atanas? Italia, Spania?”. Și am spus: „Nu!”. El nu este de profil să joace în fotbalul spaniol. El este un profil nordic: Germania, Belgia, Olanda, Anglia. Nu mai la sud, că nu are acest profil! Da, mi-ar fi plăcut și mie să fiu mingicar! Dar nu e aș
- Fizicul da, îl recomandă, mai degrabă, pentru un fotbal atletic decât pentru unul...
- Iar la ceea ce joacă el și cum joacă el...Adică, trebuie să fii foarte atent și ce te recomandă. Evident că, la nivel vizual, tuturor ne plac fotbaliștii mingicari.
- Care nu întotdeauna sunt și cei mai utili într-o echipă.
- Evident. Uite-l pe Haaland! Uită-te la cele cinci goluri (n.r. - face referire la reușitele norvegianului din meciul cu Leipzig). Eu și cu Atanas avem doar niște excursii tematice. Pentru că noi încă ne petrecem vacanțele împreună, lucru care îmi place foarte mult, încă n-am rupt „cordonul ăla ombilical”, pe 31 decembrie am fost la Manchester City cu Everton. Știi ce am făcut eu în prima repriză? N-am făcut nimic altceva decât să stau și să număr de câte ori atinge Haaland mingea. Atât! În prima repriză, Haaland a atins mingea de 24 de ori. Și a dat un gol! Ce-i trebuia mai mult? Și-i și arătam [lui Atanas]: „Uite, vezi? Cam asta se cere și de la tine sau asta ar trebui tu să joci”. Bine, acum depinde foarte tare și de antrenor.
- Tu ești mulțumită de punctul în care este el acum la Steaua? Fotbalistic vorbind, cât joacă, ce joacă...
- Da! Pot spune că da, sunt mulțumită. Sunt mulțumită pentru că ...eu nu vreau să mă duc cu mintea pe câmpii și să nu rămân cu picioarele ancorată în realitate. Este încă un copil, are 18 ani și jumătate. Evident că mai are mult de muncit, nu este simplu, dar ce mă bucură pe mine este că el a încăput pe mâinile unui om care îl cunoaște de mic, pentru că Daniel Oprița îl cunoaște pe Atanas de mic. A intrat în curtea unui club unde există suporteri, unde există presiunea tribunei, unde să știi că lumea îl iubește! Eu am fost la câteva meciuri și chiar am auzit oameni: „Hai, mă, copile, hai, intră, hai că dai gol!”. Totuși, să nu uităm! Oricât te-ar iubi publicul, când e presiune, e presiune! Adică, asta mi-am dorit pentru el. Poate că era mai simplu să fi mers la un club de Liga 2 unde să fi avut continuitate în a juca, să fi fost titular de drept, dar cu tribune goale, cu condiții proaste sau nu neapărat proaste, ci medii, undeva unde totul este la...
- Granița dintre amatorism și profesionalism.
- Exact! Să zicem anost, neanimat. Aveam posibilitatea asta.
- Ești mai echilibrată un pic acum, în raport cu modul în care erai acum un an, doi ani, când au și fost niște episoade publice în care ai luat foc foarte repede, că n-a fost convocat nu știu când la națională, că...
- Nu! Am luat foc pentru că i s-a făcut o nedreptate atunci.
- Acum e aproape bărbat, se poate apăra și singur, atunci era un pic mai copil, iar intervenția ta a fost imediată și vulcanică.
- Să știi că, dacă nu suport ceva, acel lucru e nedreptatea la nivel de copii. Atunci, să știi că strigătul meu nu a fost doar al meu. A fost strigătul unei generații de părinți. Pentru că la faza aceea care s-a întâmplat acum cinci ani, eu urmărisem un parcurs al unor copii de la faza de municipiu. Eu am avut un lot cu care am mers la municipiu nu știu câte meciuri, după aceea am ajuns cu acei copii la Tărlungeni, apoi de la Tărlungeni la Buftea, unde au rămas cei 44. Și atunci am fost nemulțumită că...OK, nu a jucat, nemulțumirea a fost reală. Dar m-am gândit așa: „Băi, dacă lui fi–miu îi fac așa, în contextul în care pot să vorbesc și accesul meu către canalele media e mult mai ușor decât al unui om de rând, ce s-ar fi întâmplat cu alt copil?”. Iar această nedreptate la nivel de copii mă doare foarte tare. Acum, evident că sunt mai echilibrată, pentru că a mai trecut niște timp peste mine, am mai avut și eu niște experiențe care au făcut să mă echilibrez. Bine, sunt oameni care rămân zbuciumați până la adânci bătrâneți.
„Prefer să nu vorbesc despre tatăl lui Ati”
- Tatăl lui Ati, Eugen Trică, este în continuare implicat în viața lui?
- Eu prefer să nu vorbesc despre tatăl lui Atanas, pentru că așa consider că este mai bine pentru protecția mea personală. Înțelegi? Nu aș vrea ca mâine-poimâine să îmi spună că îmi fac reclamă pe spatele lui.
- Porți totuși un nume care n-are nevoie de o reclamă suplimentară.
- Da, din fericire port un nume de care sunt chiar mândră și îmi doresc ca și eu, deși nu știu cât pot, să-l mai înfrumusețez. Dar știu cu siguranță un lucru: că îl pot păstra viu.
- Întrebam, mai degrabă, într-un context profesional. El, un fost fotbalist important, Ati, un fotbalist în devenire. Dacă măcar la nivel profesional se mai sfătuiesc, îl mai ajută cu ceva, cu vreun gând, cu vreun ghidaj.
- Să știi că după ce eu și tatăl lui Ati am avut un episod nu tocmai plăcut, un episod de neprietenie, să-i zic așa, am stabilit cu ambii copii ai mei ca subiectul tatăl lor să fie închis. Forever and ever (n.r. - în vecii vecilor). Știu că ei vorbesc...
- Dar nu ceri detalii.
- Dar nu știu ce vorbesc, nu mă interesează absolut deloc, că e mai sănătos.
Lorena Balaci: „Familia Mititelu a greșit față de tatăl meu”
- Un exercițiu de imaginație. Cum ai reacționa dacă Atanas ar primi o ofertă de la FCU Craiova?
- Cred că știi că eu îi sunt manager.
- Tocmai de aceea, da.
- Nu cred că ar fi chiar un lucru pe care ni l-am dori. Până la urmă, știi cum este? Este o echipă ca oricare altă echipă. Evident, rivalitățile oltenești există, le întâlnim și în București, la echipele similare cu același nume. Nu știu cum ar fi.
- Deci, relațiile sunt în continuare tensionate cu clubul familiei Mititelu...
- Nu neapărat că sunt tensionate, că, până la urmă, acolo joacă băiatul unei prietene de-ale mele foarte bune. Dar, din punctul meu de vedere, familia Mititelu a făcut niște greșeli față de tatăl meu. Eu știu că ei sunt obișnuiți să jignească și că, la ei, jignirile sunt la modul: „A, ne înjurăm astăzi, mâine ne pupăm, că așa e pe oltenește”. Eu sunt olteancă și sunt mândră de treaba asta! Doar că sunt crescută de la 9 ani în București și, atunci, am deprins niște principii mai „capitaliste”, să le zic așa. Nu pot să accept o jignire și după aceea să ne pupăm, pentru că nu pot, pur și simplu! OK, m-ai jignit, este fix problema ta, dar tu cu mine vorbă nu mai ai! Eu știu cum e la olteni, „ne înjurăm, ne spurcăm și poimâine ne întâlnim la bere și ne pupăm ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. Ei, nu! Iar faptul că ei au continuat să-l jignească pe tata, inclusiv după moartea lui, asta cu atât mai rău m-a durut! Atunci am intervenit eu, tata nu se mai putea apăra. Știi, exact ca înjurătura aia de morți, e similar. Să jignești un om care a trecut în lumea celor drepți e egal cu înjurătura despre morți sau cu morți. Și, atunci, nu! Eu așa sunt, nu pot să...sunt lucruri pe care nu că nu vreau, nu pot să le iert! Și de ce le-aș ierta?
- Da, Craiova dintotdeauna a fost un oraș unde orgoliile șterg uneori granițele...
- Dar să știi că aici, la mine, nu este vorba de orgoliu. Nicidecum! Nu, este vorba despre amintirea tatălui meu. Lăsând la o parte fotbalistul care a fost Ilie Balaci, este pur vorba despre omul Ilie Balaci. Pentru că Mititelu nu l-a jignit pe tata că ar fi fost un strungar, cum era vorba aceea pe vremea lor. Nu, el a jignit partea de omenie a lui tata, ceea ce nici pe departe nu este adevărat. Și mitul ăla că „Balaci era un bețiv” nu stă în picioare absolut deloc. Da? Și atunci, nu am cum să-l iert. Nu am cum, efectiv!
- Îmi aduc aminte de Ilie Balaci, apropo de ce spuneai mai devreme, că nu putea fi niciodată cinic, dar putea fi ironic. Stilul acesta al lui de a vorbi, ironic, zeflemist câteodată, lăsa impresia unora că intră în emisiuni amețit. Dar omul, efectiv, avea stilul ăsta al lui de a vorbi de sus, din vârful buzelor.
- Da. Știi ce se întâmplă? Tata era, în esență, un tip timid. Și, atunci, asta era, cumva, o mască pe care el și-o punea, aceea de arogant, de ironic. Dar el, în sinea lui, înăuntrul sufletului lui, era un tip timid, rușinos.
„Tata era un tip timid”
- Pentru un om care a trebui să facă față unui val incredibil de simpatie vreme de cel puțin 10 ani ca fotbalist, e surprinzător.
- Da, da, da! Și să știi că mă uitam la el că, în ciuda faptului că toată viața lui trăise cu iubirea publicului și cu simpatia oamenilor și așa mai departe, avea 62 de ani și încă nu se învățase! La un moment dat, am fost cu el, cu o lună înainte să plece (n.r. - înaintea tragediei), la mall. Nu știu ce-i povesteam eu că am văzut pe la mall și, stând la cafenea, au venit la el: „Bună ziua, domnu'Balaci, faceți o poză și cu mine?”. Măi, îl vedeam stingher! Și-mi zice: „Te-ai supărat?” „Nu, de ce să mă supăr?” Îmi spune: „Păi nu ne lasă ăștia să bem o cafea”. „Hai, mă, tată...!”. Pe de altă parte, îi plăcea, dar, cumva, era stingher. Parcă era o luptă în el. Dar să știi că, în esență, era un timid și un rușinos, calități - că le putem spune așa - pe care să știi că le-a preluat Ati. În sinea lui, așa este. Pare un tip introvertit, este exact ca tata.Nu vorbește mult, nu vorbește neîntrebat, nu vorbește dacă nu-l bagă cineva în seamă.
- Și Hristu? Cum îi merge cu actoria?
- Hristu este bine. Știi cum e la actori, viața lor este total atipică vieții noastre omenești! La ei...
- Nici viața de fotbalist nu e una prea liniștită. Sau cea de antrenor, la fel. Stai mereu cu valiza pregătită, nu știi când pleci de la o echipă la alta.
- Da, dar la Hristu este cu atât mai dificil, pentru că el pleacă azi, vine mâine, pleacă la Buzău, se întoarce, pleacă la Galați, se întoarce, pleacă la Brăila, iar se întoarce. Cam astea sunt drumurile lui, cam asta e viața lui. Dar să știi că eu sunt foarte fericită pentru că băieții mei și-au ales meserii pe care și le-au dorit. Nu am influențat cu nimic. Și dacă m-ar fi pus cineva: „Alege tu câte-o meserie pentru copiii tăi”, n-aș fi vrut să fac treaba asta. Nu știu dacă aș fi putut. Și, atunci, eu i-am încurajat. Eu știu că, în momentul în care Hristu avea 11 ani și mi-a zis: „Mă, mie nu-mi place fotbalul”, am zis: „OK. Doamne, ce bine că nu-i place fotbalul, am scăpat!”. L-am luat în mașină, stătea el botos (n.r. - gesticulează), și zic: „Hristu, e OK că nu-ți place fotbalul, nici mie nu-mi place. Dar ce-ți place?”. Zice: „Să cânt la chitară”. OK! A doua zi, am găsit profesor de chitară. A studiat chitara o perioadă, se vedea clar că pleacă pe zona asta artistică. Era indubitabil că acolo se va duce.
- Sunt și mai mari șansele să reușească, pentru că se simt sprijiniți să facă ceea ce le place lor, nu ceea ce le place părinților. De asta te mai pomenești pe la teren cu niște copii târâți la fotbal de părinți care vor neapărat să-și facă copilul fotbalist.
- Exact! Eu asta mi-am dorit de la copiii mei, ca atunci când pleacă la muncă, să plece cu zâmbetul pe buze, că va fi o zi reușită, că se duc și fac ceea ce le place, pentru că-ți spun... Eu, când plec dimineața la teren, plec cu zâmbetul pe buze. Și se întâmplă să ajung uneori la 10:00 dimineața la teren și să plec seara la 22:00 și să nu simt când trece timpul, pentru că îmi place ceea ce fac. Acum, îi mulțumesc și lui Dumnezeu, că mă ajută și statutul. Copiii sunt mari... Că dacă aș fi avut, probabil, vreun copil mic.
- Nu trebuie să mai împarți timpul cu copiii, te dedici fotbalului.
- Da, da.
- Mulțumesc tare mult pentru dialogul ăsta! Apropo de predicția de acum 20 de ani din ziar, cum că-ți dorești să fii președinte de club, sper că și peste 20 de ani vei fi la fel de entuziastă și poate la UEFA, cum ziceai că speri să ajungi peste o vreme.
- Da, asta mi-aș dori să fie. Tot timpul mă gândesc ce ar fi next level în cariera mea. Și cum e acum situația asta, m-am agățat de această fază cu Liga 3 pentru că eu, personal, îl simt ca pe un next level. Tu gândește-te că, în momentul în care noi am retras echipa de la Liga 2, noi am primit interdicție și retrogradare automată în ultima ligă a județului în care activăm. Și noi am luat-o de la început, de la Liga 5. Am câștigat Liga 5, am promovat în Liga 4 anul trecut, am stat într-un sezon de probă cu copiii în Liga 4, să vedem cam care e mișcarea, pentru că trecerea de la copii și juniori la o ligă de seniori, fie și a patra, e foarte grea. Am avut un an în care copiii au mai crescut, am vrut să aducem piesele de puzzle care ne lipseau și consideram noi că sunt necesare și anul ăsta vrem să încercăm promovarea. Și, dacă Dumnezeu mi-ajută și eu sper că mi-ajută, la vară vom fi în Liga 3!
Citește și alte interviuri de la podcastul „Profu' de Sport”:
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
