Articol de Marius Mărgărit, Aurelian Rotea - Publicat joi, 14 octombrie 2021 18:02 / Actualizat joi, 14 octombrie 2021 21:52
GSP a inaugurat în acest an un nou proiect editorial: Dosarele Gazetei • O abordare tip documentar a marilor dezbateri din istoria sportului românesc, cu detalii neștiute scoase acum la iveală, documentare riguroasă, imagini de arhivă, discuții cu personajele vremii • Episodul de astăzi din Dosarele Gazetei e construit în 3 părți și pune sub lupă istoria zbuciumată a Rapidului, din perioada Regelui Carol al II-lea până în vremurile lui Ceaușescu, pentru a răspunde la întrebarea “a fost Rapid un club anti-sistem sau nu?”
Episodul 1: În perioada interbelică, Rapid a traversat mai multe momente dramatice
- „Feroviarii” au o istorie zbuciumată, marcată de evenimente discutabile. Regele Carol al II-lea a participat la inaugurarea Giuleștiului, mai mulți capi ai conducerii bolșevice de după 1945 au fost fani ai alb-vișiniilor, care după venirea la puterea a lui Ceaușescu au sfârșit ca victime ale formațiilor departamentale.
„Nu știu cum se face că Rapidul acesta al meu a fost întotdeauna ca o sticlă de vin bun la masă. A venit vorba de Rapid? Toată lumea e veselă. Și vinul curge. Pentru că Rapid e și Bucureștiul de altădată. Pentru că Rapid e și povestea de dragoste a bunicului...
Rapid e și «glasul roților de tren»... Rapid e în legendele cu Baratky și Bogdan... Rapid e până la urmă și resemnarea cu care știi să pierzi mereu. Rapidul e viața... da... viața, cu bucuriile ei de-o clipă, cu necazurile ei de-o viață", scria nepereche Ioan Chirilă în cartea sa "Glasul roților de tren", apărută în '68, după ce giuleștenii câștigau primul lor titlu de campioni ai României.
Rapid, legendă începută în 1923
Legenda Rapidului, începută în 1923, a fost mai mereu una zbuciumată. De-a lungul timpului, echipa născută din mijlocul muncitorilor de la Atelierele Grivița s-a considerat mai mereu o victimă a sistemului comunist, a mai marilor Steaua și Dinamo, mai târziu a celor din Scornicești, a Victoriei ori a Morenilor.
A fost sau nu Rapid un club oprimat de sistemul politic, în special cel comunist? Gazeta Sporturilor a încercat să răspundă acestei întrebări discutând cu mai mulți dintre cei care au trăit sau cunosc trecutul echipei din Giulești.
Violet, prima culoare
Gheorghe Scurtu povestește: „Totul a pornit prin 1912, când s-a înființat prima formație a ceferiștilor din București, numită Victoria. A venit însă Primul Război Mondial și proiectul a murit.
Apoi, vreo 10 ani mai târziu, de la Atelierele Grivița Locomotive, s-au pus bazele unei echipe numite chiar «Locomotiva», înființată pe 1 iulie 1922. Care avea tricouri vișinii, făcute din fețele de masă și din perdelele vagoanelor restaurant ale trenurilor care veneau la reparații. Un an mai târziu, în 1923, un alt grup de la Atelierele Grivița a decis să mai înființeze o echipă. I-au zis CFR.
Și așa a apărut, de fapt, Rapid, pe 11 iunie 1923. Când s-au dus să se înscrie la District, cum era atunci, au vrut să joace în vișiniu, dar nu se putea, că erau culorile Locomotivei. Așa că au ales singura culoare care mai era disponibilă, violetul".
Salvarea de la Luxor
Venerabilul rapidist continuă: "Primii ani au fost foarte grei, nu aveau bani, abia se descurcau. Au fost chiar amenințați cu excluderea fiindcă rămâneau în urmă cu plata cotizației la forurile fotbalistice de atunci.
Norocul lor a fost Luxor, un club mai înstărit, unde juca Emil Dobrescu. Un băiat școlit, care a venit și cu ceva bani și cu colegii de la echipă. Practic a salvat atunci Rapidul, prin fuziunea cu Luxor. Așa au rezistat, cu chiu-cu vai, până pe la mijlocul anilor '30. Primul președinte a fost maistrul Teofil Copaci, iar căpitan a fost desemnat strungarul Grigore Grigoriu, care era deja un fotbalist consacrat, el evoluând 5 ani la Venus".
Excluși în 1925
În cartea "Fenomenul Rapid. Legenda continuă", fostul jurnalist sportiv Cristian Costache dezvăluie că "în 1925, echipa a fost exclusă din campionat pentru neprezentarea la meciuri. Cauzele absențelor au fost lipsa echipamentului și imposibilitatea de a aduna 11 jucători!". Până la urmă s-au organizat o serie de evenimente de strângere de fonduri și așa clubul a reușit să se redreseze.
Bauer și echipamentul de la Viena
Același Scurtu își reia povestea: "De la înființare și până în '36, Rapidul, chiar dacă a avut mereu probleme și era la limită cu banii, începuse să crească. Deja luase și o Cupă, în '35. În 1936, forul european, speriat de expansiunea formațiilor sovietice, susținute de sindicate, a decis că acest gen de echipe nu mai pot juca în primele divizii ale țărilor lor.
Rapid, ca și alte cluburi din România, trebuia să își schimbe statutul. Cum era mai mult echipa nimănui, nu prea s-a înghesuit nimeni să o ia. Așa a apărut un avocat evreu, născut la Timișoara, Costică Bauer, care stătuse câțiva ani și la Viena și era implicat în fotbal, la diverse comisii, încă din anii '20. Tot în acea perioadă, austriecii, aflați sub cizma Germaniei Naziste, au pornit o epurare a tot ce avea legătură cu comunismul.
Au intrat și în fotbal și pentru că Rapid Viena avea echipament «dunkel rot», au decis să-i oblige să-l schimbe în verde. Pe atunci, austriecii nu aveau un cuvânt pentru «vișiniu», îi spuneau «dunkel rot» adică roșu închis. Iar acel «rot», adică «roșu», îi deranja pe naziști, pentru că era culoarea comunismului.
Costică Bauer a profitat de situație și, pentru că avea relații la Viena, s-a dus și a luat tot echipamentul celor de la Rapid, inclusiv de la juniori. A venit acasă cu un vagon de echipament, pe care l-a dat celor de la CFR. Și tot atunci, pe 23 noiembrie 1936, s-a schimbat și denumirea CFR în Rapid. Probabil și în semn de recunoștință la adresa clubului austriac. Au jucat cu tricourile alea mult timp.
Când s-au rupt cele de la seniori, ai noștri au început să le poarte pe cele mici, de juniori. Nici nu se puteau închide, că erau prea mici. Erau tot un club sărac. În campionat o lăsau mai moale, se axau pe Cupa României. Așa puteau ajunge mai ușor să joace în cupele europene, de unde mai veneau niște bani. Costică Bauer era băiat deștept".
Primele ciocniri cu influenta Venus
În ciuda problemelor financiare, Rapid a atras repede simpatia suporterilor și interesul unor fotbaliști de marcă. Astfel, în numai 9 ani, a ajuns din "District" la Divizia Națională, care s-a înființat în 1932. Tot la începutul anilor '30 a ajuns să fie privită ca o formație incomodă de Venus, în mare vogă pe atunci, puternică, dar și sprijinită de influenți oameni politici ai vremii. Mai ales că în prima confruntare directă vișiniii au câștigat cu 2-0, în 1931.
Finala Cupei din 1940 le-a adus față în față pe Venus, deja câștigătoare a 8 titluri, și pe Rapid. În campionat, cele două se bătuseră până la capăt, însă feroviarii au terminat pe 2 pentru a doua oară în istorie. Ultimul act al Cupei a avut o desfășuratre unică. S-au disputat 4 meciuri, din primăvară până în toamnă. Primele trei partide au fost toate remize, 2-2, 4-4, 2-2.
În acei ani, Venus era echipa sistemului, fiind ocrotită de Gabriel Marinescu, șeful Poliției, apoi prefect al Capitalei, cunoscut ca "Împăratul", considerat precum un părinte spiritual. Acesta a recurs chiar și la tertipuri ce ulterior, în anii comunismului, aveau să devină o obișnuință. Între aceste meciuri, ca să câștige Venus, i-a șicanat pe unii dintre jucătorii Rapidului. Vreo 6 dintre ei, în frunte cu Baratky, au fost duși la poliție, după o reclamație despre o beție. Au fost ținuți la beci o noapte, dar la intervenția conducerii clubului au fost eliberați.
Gheorghe Scurtu mărturisește că, "pentru a-l determina să le dea drumul ca să poată juca, lui Marinescu i s-ar fi propus funcția de președinte de onoare la Rapid". O mișcare care nu s-a materializat. Iar în partida cu numărul 4, vișiniii, în ciuda tuturor strategiilor "Împăratului", au câștigat Cupa, învingând-o cu 2-1 pe Venus. A fost prima mare victorie a giuleștenilor împotriva sistemului de atunci.
Un adevărat rapidist este un Prometeu. El a furat focul sacru al jocului și, de atunci, în fiecare săptămână, i se mănâncă ficații
- Florian Pittiș
Băiete, Rapidul merge mai departe de fiecare dată. Și fără mine, şi fără tine, şi fără noi toţi. Rapidul e menit să zguduie sistemul, să fie iubit de oameni îngrozitor de simpli şi cinstiţi. Rapid e viaţa… daaaaa… viaţa, cu bucuriile ei de-o clipă, cu necazurile ei de-o viaţă. A fi rapidist înseamnă a răbda, a cădea şi a te ridica, a trăi fiecare clipă pe puntea dintre agonie şi extaz. A fi rapidist înseamnă să înveţi de mic faptul că fără să ştii să pierzi nu te vei bucura niciodată cu adevărat de victorie. Rapid e un greiere care cântă mereu iluzia că fotbalul nostru ar putea fi mai bun decât este. Pentru că Rapidul e unic prin existenţa sa, pentru că Rapidul e al omului de rând care nu visează glorie, ci doar fotbal în stare pură
- Ioan Chirilă
"Eram săraci, dar entuziaști"
Într-un interviu acordat în 1983, Grigore Lăzărescu, președintele CFR-ului în 1924, își amintea că "atunci când mă mai reculeg, îmi amintesc de unde am început și văd unde am ajuns, nici nu-mi vine să cred că au trecut 60 de ani. Pe atunci, jucătorii erau oameni simpli. Veneau de la muncă direct la antrenamente sau la meciuri. Era o echipă săracă, susținătorii erau și ei puțini, dar cât de entuziaști!".
Lăzărescu, fost inginer la Atelierele Grivița, îl considera pe "Giussy" Baratky "fanionul vechiului Rapid, pe care, dacă ar fi să-l compar cu cei de acum, l-aș compara cu Maradona". Baratky, "Minunea Blondă", cum i se spunea, a activat la Rapid, ca jucător și antrenor în perioada 1936-1946.
Citește și celelalte episoade din „Rapid, club oprimat sau favorizat?”
Citește și celelalte episoade din Dosarele Gazetei:
)
)
)
)
)
)
)
