Articol de Adrian Florea, Liviu Manolache - Publicat sambata, 05 septembrie 2020 09:00 / Actualizat sambata, 05 septembrie 2020 14:29
La scurt timp după apariția în Bănie a primei instituții universitare de învățământ, Institutul de Mașini și Aparate Electrice, un grup de profesori și studenți a înființat 1948 CSU Craiova, un club sportiv cu secții de atletism, volei, handbal, tenis de masă, șah și fotbal.
Sub coordonarea Ministerului Învățământului Public și al Uniunii Naționale a Studenților s-a format astfel astfel echipa de fotbal UNSR Craiova, care a fost înscrisă în campionatul județean.
Primul meci s-a disputat la Filiași, pe 5 septembrie 1948, studenții fiind învinși cu 6-3. Golurile alb-albaștrilor au fost semnate de Bădescu (2) și de Rădulescu.
Iată cum a arătat UNSR la cea dintâi apariție: Dumitrescu - Rădulescu, Mihăilă I, Carli - Ozon, Mihăilă II - Serbii, Ilie Mora, Bădescu, Tudor, Serghi. Antrenor era Nicolae Polojinski. Echipa și-a schimbat denumirea în CSU în 1950, apoi în Știința (1953) și Universitatea (1966).
De-a lungul timpului, formația din Bănie a cucerit 4 titluri (1973-1974, 1979-1980, 1980-1981, 1990-1991) și 7 Cupe (1976-1977, 1977-1978, 1980-1981, 1982-1983, 1990-1991, 1992-1993, 2017-2018). De asemenea, a fost prima echipă din România calificată în semifinalele unei cupe europene (UEFA, 1982-1983).
La 72 de ani de la prima partidă a oltenilor, publicăm un text mai vechi al lui Traian Ungureanu, intitulat "Continentul craiovean". Un text formidabil scris de editorialistul GSP în 2004 pentru prefața cărții "Patimile lui Crișan", a jurnalistului Ion Jianu.
"A FOST O CAPODOPERĂ"
"Universitatea Craiova a pierdut mereu în fața regulilor. Și a celor drepte, și a celor strâmbe. Cea mai mare echipă românească de club de după război nu e încă bine așezată în istorie. Echipa a fost capodoperă, dar n-a avut parte de protecția critică acordată automat capodoperelor.
Spre deosebire de suratele ei care atârnă înrămate în muzee, Craiova n-a fost mai întâi descoperită de exegeți și apoi, în urma sfatului lor insistent, adoptată de public. Universitatea a venit la noi făcând drumul invers: descoperită entuziast de public, capodopera a fost omologată mult prea târziu de juriu. Așa a pierdut Universitatea în fața regulii care spune că arta adevărată răzbește.
A doua oară, Universitatea a pierdut în fața regulii care spune că, în România comunistă, istoria nu o fac valorile, ci Partidul, iar istoria sportului e, prin hotărâre de Partid, subordonată Ministerelor sale credincioase și înarmate: Securitatea, Apărarea, Internele.
"DECLINUL A FOST PARTE A MIZERIEI NAȚIONALE"
De-a lungul anilor '80, Universitatea Craiova a trăit în spațiul tot mai strâmt al acestei reguli, a sfidat, s-a sufocat și, în cele din urmă, a avut parte de soarta tuturor valorilor neoficiale ale vremii: a devenit o "fostă", înconjurată de respectul ipocrit al celor ce i-au grăbit căderea.
Am trăit aceste vremuri cu naivitate și revoltă. Am crezut o vreme, alături de alți pasionați clandestini, că Universitatea va fi excepția care va străpunge măcar într-un punct întunericul. Am înțeles însă, treptat, că declinul Craiovei nu era un caz strigător la cer, ci parte a mizeriei naționale.
Nimeni nu poate da înapoi Universității victoriile interzise acum 20 de ani. Însă datoria plasată în contul nostru de Universitatea Craiova e enormă. Capodopera craioveană poate fi restituită. Trebuie să scriem acum adevărul despre istoria pe care am lăsat-o singură atunci.
"OLTENII LUI OBLEMENCO"
Am văzut prima oară 11 oameni îmbrăcați în culorile Craiovei, într-o seară caldă de vară, la București. Aveam 14 ani, nu știam decât să țin cu Dinamo și auzisem, în treacăt, pe scara blocului ceva neclar despre "oltenii lui Oblemenco". Nu mai țin minte scorul. Știu doar că Universitatea a trecut peste Rapid aproape fără să atingă gazonul. Atunci, în 1972 sau în 1973, am avut senzația acută că am ceva nou, ceva în sfârșit nou.
Multe nuanțe îmi scăpau atunci, fără îndoială. Însă toate presentimentele pe care le-am avut s-au dovedit solide și rezistă și azi, sunt plauzibile și azi. Văzând atunci Craiova (într-o variantă însă nedefinitivă), am înregistrat ca pe o concluzie impresia că am văzut prima abatere de la norma reciclată fără încetare de cluburile mari ale momentului.
Nu joacă, în definitiv, Steaua și Dinamo mereu același fotbal și nu e acesta fotbalul prescris de alcătuirea lumii în care trăim?, m-am întrebat atunci (minus excesul de sociologie pe care îl adaug acum). Și nu e Universitatea Craiova, cu fotbalul ei frenetic, dovada că există lumi paralele? Lumi neatinse de dicteul apăsat al vieții înregimentate? Am avut, adică, revelația vieții autentice.
"ECHIPĂ NAȚIONALĂ SUSȚINUTĂ DE O ENERGIE LOCALĂ"
Universitatea Craiova mi-a dat, de la primul meci, impresia pregnantă de echipă autohtonă, dacă autohton e ceea ce descoperi că e adevărat despre locul în care trăiești. Craiova, de la Cârciumărescu la Gheorghe Popescu, a jucat mereu cu o autenticitate de negăsit la altă echipă de club românească.
Bineînțeles, Rapid a fost întotdeauna o echipă locală. Craiova a fost însă mult mai mult: a fost o echipă națională susținută de o energie locală. Nu mi-e clar nici acum de unde venea această formă de energie și cum s-a transformat ea în fotbalul coerent și nestăvilit al Universității.
Nu cunosc, adică, drumul care duce de la datele sufletești ale Olteniei la Negrilă. Un mister încă mai mare e cum de poate duce același drum spre 10, 20, 30 de fotbaliști deodată. Există o explicație precisă a acestui fenomen și ea se numește Nicolae Zamfir, dar, în alt plan, recidiva în masă a oltenilor ține de forțe supraindividuale.
"NU SUNTEM TOȚI MORȚI ȘI USCAȚI"
Fecunditatea furioasă a Craiovei a fost, cred, cel mai mare protest, cea mai numeroasă și repetată infirmare a înghețului care oprise aproape orice izbucnire de talent și pusese capăt poftei de viață în România acelor ani. Aproape miraculoasă, efervescența imperturbabilă a Universității a funcționat din toate motoarele contranaturii, mai exact, contranaturii denaturate a lumii sociale românești.
Excepția craioveană a fost într-atât de evidentă și de indecentă față de austeritatea bolnavă a vieții românești, încât - îmi aduc aminte prea bine, aproape cu lacrimi în ochi - îmi venea adesea să opresc pe stradă oameni necunoscuți și să le dau vestea: există ceva care e altceva și asta înseamnă că nu suntem toți morți și uscați.
De câteva ori, echipa anilor 1980-1985 a dat impresia că e o prezență extrateritorială. Am spus mai devreme că Universitatea a fost o creație nemaipomenit de autohtonă și voi încerca să explic imediat cum anume putea fi o echipă în același timp autohtona și străină, aproape sustrasă datelor de mediu care defineau o țară întreagă.
"FURIE ÎNȚESATĂ DE TALENT"
Cred că, într-o vreme în care asemenea cuvinte nu pătrunseseră în România, Universitatea Craiova a fost un exemplu de autonomie. Un exemplu bruiat, persecutat și, în cele din urmă, dezmembrat, dar un exemplu pur și virulent de mândrie locală. Acest exemplu n-a atacat centrul, așa cum se tem până în ziua de azi adepții naționalismului bucureștean. Craiova a pus în fața națiunii un lucru bine făcut, opera începută și desăvârșită în bătătura casei, fără proiect de la centru.
Ori, într-o Românie în care fotbalul devenise, alături de fiecare minut al vieții sociale, un ritual cu mizeria garantată de la centru, Craiova a fost pur și simplu o prezență extrateritorială. Am avut prima oară certitudinea acestei stări ilegale din punct de vedere mental și social după un meci în care Universitatea a nivelat Steaua pe gazonul din Ghencea.
A fost doar 3-0, putea fi un multiplu de 3-0, dar scorul a fost ultimul amănunt semnificativ al acestui meci. Craiova a expus, probabil pentru prima oară în București, acea furie înțesată de talent pe care n-am mai văzut-o de atunci încoace pe un stadion românesc. În acel meci, Craiova a apărut la București cu câteva din figurile ei mari și irepetabile.
"BALACI, ZEU PRINTRE NEPUTINCIOȘI"
Balaci a jucat ca un zeu singur printre neputincioși, Negrilă a făcut pe tot flancul drept al terenului ceva nemaivăzut și a introdus astfel în România fișa postului de fundaș lateral modern. Crișan a dus-o într-un pas săltat pentru fundași și a intrat cu poftă în un-doi-uri gigantice, când cu Donose, când cu Beldeanu.
Aveam 20 de ani și începusem să cred că următorii 20 nu vor trece degeaba. Nu bănuiam că fotbalul nu poate schimba nimic, dar poate fi schimbat ușor într-o societate cu două puncte cardinale - Dinamo și Steaua - și de două bidinele de măsluit harta: Victoria și Flacăra Moreni. Dar asta nu era vina Craiovei, ci doar norocul ei rău la naștere.
Am văzut a doua oară Universitatea Craiova în adâncime integrală după un meci pierdut superb la Sarajevo. L-am descoperit pe Sorin Cârțu, într-o clipă de absurd, din care se naște de obicei poezia ermetică. Sorin Cârțu a gândit atunci o lovitură de geniu care a devenit o ratare inadmisibilă.
"O ECHIPĂ INEXPLICABILĂ"
În loc de latul care ar fi împins mingea în poartă, Cârțu a imaginat un fel de vole stop, care a trimis mingea în bară. Lumea din jurul meu a început să dea cu cușmele în pământ și cu capele în pereți, dar eu am rămas cu gura căscată, exact ca în clipa în care un filosof îți pune sub ochi paradoxul ultim.
Încă n-am înțeles ce fel de jucător a fost Sorin Cârțu, dar știu că acest gen de neștiință crește numai la umbra fotbalului suprem. Când, mai târziu, i-am cunoscut, în treacăt și prea puțin, pe Aurel Țicleanu și pe Ilie Balaci, am început să am o bănuială: Universitatea Craiova e o echipă inexplicabilă.
Vrea să spun că dacă, de pildă, aproape toată cultura mare a unei țări se îngrămădește pe parcursul a 50 de ani, să zicem marii scriitori români de la 1870 până la 1920, fenomenul e tratat cu o prudență plină de suspiciuni. Oare de ce a fost așa? Oare de ce n-a mai fost așa după 1920?
"CRIȘAN A FOST INIMA UNIVERSITĂȚII"
Când însă două generații perfecte de fotbaliști se suprapun pe parcursul a 10 ani, suntem invitați să conchidem că e vorba de "echipa de aur" a Universității Craiova sau de Craiova Maxima sau altă formulă fixă și lipsită de conținut. Și unde încep fericirea și tragedia lui Zoltan Crișan? În câteva versuri șchioape sub greutatea propriei demagogii? În caseta tehnică sau în statistici postume?
Crișan a fost, în inima Universității Craiova, un roman fascinant, iar noi am început să citim când era prea târziu. E insuficient și seamănă prea mult cu dezorientarea unui explorator care crede că a descoperit o insulă, care a acostat la țărmul unui continent. Continentul craiovean.
"MONUMENTUL STROE"
Dacă am pretenția că știu un pic mai mult decât exploratorul ajuns pe pământ necunoscut, datorez acest plus întâlnirii cu Corneliu Stroe. N-am apucat încă să deschid gura în fața lui Corneliu Stroe și asta mi se întâmplă numai în fața monumentelor. Corneliu Stroe nu e de piatră. E oral și are nevoie urgentă de revenirea printre noi a lui Simeon, Fl. Marian, M. Gaster, C. Brăiloiu sau a oricărui alt venerabil folclorist care a adunat pentru noi ziceri, vorbe și povești la un loc, geniul verbal al românilor.
În poveștile lui Corneliu Stroe se află toată lumea, întâmplările, năroziile și eroismele Universității Craiova. Dar Enciclopedia Stroe are tâlc, iar tâlcul e chiar omul care povestește. După câteva ore de hipnoză, e imposibil să nu înțelegi că acest om, mereu gata să povestească vesel, blând până și în resentimente, solar și teafăr, e chiar sufletul Universității Craiova.
Așa arată Continentul craiovean pe dinăuntru".