Articol de Mitică Docan - Publicat luni, 17 iunie 2024 09:35 / Actualizat luni, 17 iunie 2024 12:59
„Îmi lipsește liniștea. Te duci acasă și nu poți sta liniștit”. Asta i-a spus ucraineano-românca Anastasia Melnychuk colegului Remus Dinu într-un interviu cutremurător pentru Gazeta Sporturilor.
Ciudat sentiment, liniștea.
Un continent întreg și-a pierdut liniștea în februarie 2022, când trupele aeropurtate coborau peste aeroportul din Kiev, iar sirenele șfichiuiau văzduhurile sub care se vedeau venind blindatele rusești.
Milioane de oameni au plecat în băjenie, iar tirurile de artilerie au început să vâneze inamici în școli, spitale și prin blocurile sovietice. Ținem minte imaginile. Mame îngrozite, bunici tremurând spre gările peste care șuierau bombele, copii epuizați și derutați de larmă.
Liniștea se făcuse cioburi și așa avea să rămână pentru ucraineni până astăzi. Dar nu și pentru vestici.
Ușor-ușor, postare după postare, lumea civilizată a dat sonorul mai încet. A încurcat liniștea cu moleșeala și s-a mințit că merge și așa. A votat patrioți dintr-ăia buni, ca AfD în Germania sau madame Le Pen în Franța, care au promis claustrare și tăcerea armelor. Cel puțin de o parte a frontului. În hora păcălelilor reciproce, lumea a ales să dea iluzoriu pagina.
Să nu facem și noi aceeași greșeală!
Românii și ucrainenii. Un început de relație
Sute de mii dintre vecini au tranzitat țara noastră, unii cu experiențe mai bune, alții mai rele, dar au cunoscut - în mare parte din timp - solidaritatea unui popor care înțelege din plin prin ce trece țara lor.
Barierele dintre popoarele noastre au fost multe mai trainice decât ne închipuim. Nu vorbesc despre conflictele politice postdecembriste, ci merg mai la firul ierbii.
La puțin timp după invazia lui Putin, o cunoștință a găzduit o ucraineancă din Harkov, într-un apartament din București. Înfricoșată de război, era contrariată: „În toată România, nimeni nu vorbește rusă!”. Mi s-a părut amuzant, dar grăitor pentru separația dintre noi.
Dar ucrainenii au înțeles că românii au o altfel de înțelepciune seculară în relația cu statul rus.
Suntem un popor care a consemnat pretențiile lui Kiseleff, cum că „Rusia are granița naturală (!!) la Dunăre”, și presiunile bizare ale Imperiului, în Primul Război Mondial, când generalul Berthelot era pistonat să arunce peste Nistru toată Armata Română, nu numai tezaurul. Ne-am lămurit total în focul sovietic al comunismului, în care un lagăr întreg, de 23 de milioane de persoane, și-a pierdut liniștea.
Ucraina abia se descoperă.
Întâlnim naționala unei țări ca o rană vie. Răvășită de război, Ucraina bate cu pumnii în mesele tihnite ale celor mari chiar în aceste zile, în Elveția, acolo unde unora le e lene și să se mai deplaseze.
Să ne aducem aminte de suferința lor, chiar și acum, în mijlocul sărbătorii fotbalului. Le-o datorăm unor oameni ca Anastasia, cărora le e dor zilnic de tatăl pierdut într-un război dezolant, care are deocamdată un singur rezultat palpabil.
Prin ricoșeu, ne dă nouă, românilor, liniște. Ciudat sentiment, liniștea.
)
)
)
)
)
)
)
