EXCLUSIV Cătălin Crișan, față-n față cu Ion Țiriac, după ce l-a bătut pe campionul de la Wimbledon: „Cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată”

- Schimbăm domeniul, iar Cătălin Crișan este invitatul emisiunii de astăzi. Suntem prieteni vechi, bine ai venit!
- Bună seara tuturor, mulțumesc pentru invitație!

- Să vedem cum reușim noi ca un laureat de la Mamaia și nu numai...
- După Al Doilea Război Mondial când am început să cânt, am fost primul laureat la Mamaia.

- Să vedem cum o legăm noi cu sportul.
- Nu știe lumea, dar mă pricep.

- Ce sporturi ai făcut?
- Am început cu fotbalul, dar în fața blocului, adică nu profesionist. După care am făcut polo.

- Cu tată bancher ai stat la bloc?
- Da, da! Dar n-a fost de acord să cânt. Așa că mi-am făcut banii pe munca mea.

- N-au vrut să cânți?
- Nu. Deci am făcut polo de performanță, apoi arte marțiale câțiva ani. Polo am făcut la Dinamo, patru ani. Apoi tenis de performanță cu Segărceanu, tatăl lui Florin Segărceanu. Mergeam în fiecare zi. Eu stăteam pe Colentina. Și atunci mi-era foarte ușor să ajung la Dinamo. Făceam 10 minute pe vremea aceea și mergeam cu bicicletă. Am avut paliere diferite.

Cătălin Crișan și întâlnirea avută cu Ion Țiriac: „Asta a fost toată discuția... A fost cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată în tenis”

- Dar nu s-a lipit nimic?
- S-a lipit tenisul. O să-ți povestesc ceva ce n-am povestit nimănui. Apropo de tenis. Jucam și jucam bine. Dar a venit tata la Segărceanu și zice: „Cum e ăsta? Eu n-am timp să vin să-l văd”. A venit după trei luni, cinci luni, un an. Și zice: „Foarte puturos. Foarte puturos. Nu aleargă deloc. Dar are o încheietură extraordinară”. Și la un moment dat m-am dus în Herăstrău, nu dau nume, e un club acolo, foarte cunoscut. Și jucam în fiecare zi cu oameni mai buni ca mine. Eu n-aveam bani, cântam, dar n-aveam bani să-mi plătesc. Și atunci, și acum e scumpă ora în Herăstrău.

- Așa.
- Vine un tip cu ultimul Lamborghini de pe lume. Cu trening Lamborghini... Era omul „țiplă”. Și l-am văzut că se mișca, nu-i venise partenerul. Și zic: „Nu vă supărați, vreți să jucăm un set dacă nu v-a venit partenerul?”. Și ăla s-a uitat la mine, n-o să-l uit cât oi trăi, de sus până jos. Eu aveam adidași de-un fel, șort de alt fel, vai de mama mea! Și îmi zice: „Nu vă supărați, nu știu cine sunteți, dar n-am chef să pierd vremea cu dumneavoastră”. Aia m-a enervat! Deci eu n-aveam bani să-mi plătesc două ore de tenis acolo, dar m-a enervat. „Jucăm o sută de dolari ghemul dacă vorbiți așa”. Și eu inconștient, că putea să fie antrenor de tenis...

- Și dacă-i pierdeai, aveai de unde să-i dai?
- Nu, dar făceam rost. N-am rămas dator niciodată. Dar m-a enervat modul în care a vorbit și mai ales cum s-a uitat. Noroc că juca vai de mama lui. 6-0 primul set, 4-1 setul doi. Eram în ’90. Abia intraseră telefoanele alea mobile, de le ziceam „cărămide”.

- Bun. Și mai departe?
- Și la 4-1 s-a dus la bancă și zicea. „Da, da, vaporul, vezi când vine vaporul ăla mâine, descarcă-l tu și mai am un vapor care vine peste 3 zile”. Eu cred că trăgea de timp, nu cred că a vorbit niciodată, nu cred că a vorbit la telefon. Și eu m-am dus și am zis: „Domnule, 6-0, 4-1. Patru minus 1 fac trei. Șase și cu trei fac nouă. Îmi dați 900 de dolari și descărcați câte vapoare doriți”. Și, normal, zice: „N-am la mine, dar pot să trimit șoferul și îi aduce. Sau jucați în fiecare zi, că eu am abonament aici, două ore, și nu vin, că sunt un om ocupat”. „OK!”. Am semnat și-am jucat gratis.

- Dar cine era?
- E cunoscut, nu dau nume! Ne-am împrietenit și-am jucat și dublu. Jucam foarte, foarte bine.

- Și altă poveste mai ai?
- Aveam 22 de ani. Și văd un puști, puști. „Aș vrea să jucăm un set, că e clar că sunteți profesionist. Să văd și eu cum vine cu două sute și ceva la oră mingea”. Aveam o curiozitate... Și fără să vreau, l-am bătut. Cu greu, dar 6-4. La final, taică-su i-a spus: „Te bate cântărețul ăsta! Am băgat atâția bani în tine”. Al doilea set n-am mai putut să joc, nu mai puteam să respir. Era Răzvan Sabău, tocmai câștigase Wimbledonul la juniori. Dacă știam cine e, nu luam o minge!

- Am înțeles.
- În tribune era și domnul Țiriac. Nu știa cu ce mă ocup eu. Dar a fost cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată în tenis. „Bună seara, domnu' Țiriac!”. Nu mi-a zis bună seara, nu mi-a zis nimic. „Câți ani ai?”. „22”. „Mulțumesc, la revedere!”. Asta a fost toată discuția.

- Deci fotbal n-ai jucat.
- N-am jucat, dar mai știu despre ce-i vorba. Am fost la Mondiale în ’94, m-am topit acolo. Ne aduceau cu trei ore înainte. Am văzut toate meciurile României. M-am dus special. Am plecat șase avioane, iar în al meu se spunea că e galeria. Când am ajuns pe „Kennedy”, jumate și-au vândut biletele că au vrut să rămână acolo.

- Veniseră să rămână acolo, nu să vadă meciurile.
- Da. Și nici n-a fost o galerie a României în America. Eu am stat lângă columbieni că acolo am găsit bilet. Apoi ne-am strâns la final, ne-au băgat într-un autocar și ne-au înconjurat de poliție. Columbienii erau cu miile. Noi eram speriați în autocar, dar ei au început să ne aplaude. Nu o uit cât o să trăiesc! Șoferul a dat drumul la ușă, am coborât din autocar și-au făcut poze cu noi: „Bravo, felicitări!”.

- Acum, la Euro...
- M-am uitat la toate meciurile, la absolut toate meciurile. Mi-a plăcut Spania. Am ținut cu Spania de la început. Bineînțeles că trebuie să-ți spun că am ținut cu România, dar nu credeam că va ajunge în finală. La Franța au venit că-s vedete... Probabil că și salariile astea foarte mari îi strică pe ăștia de 21 de ani.

- Și cu o echipă de club ții?
- Am ținut... Când eram în liceu am ținut cu Universitatea Craiova. Am ținut și chiar mergeam. Ce era acolo... Pe urmă, nu. După aceea m-am liniștit, e mult circ pentru nimic. Când am ieșit în Europa ne întoarcem imediat.

- Dar la meciuri nu mergi?
- Când joacă naționala. În rest, să ascult înjurături, nu!

Cătălin Crișan, conversație secretă pe timpul Euro cu Edi Iordănescu: „Nu știu dacă e de acord să spun. S-a întâmplat un lucru foarte atipic în viața mea”

- E adevărat că ai avut și o corespondență cu Edi Iordănescu?
- Nu știu dacă e de acord să spun. Cu Edi s-a întâmplat un lucru foarte atipic în viața mea. Acum un an și ceva am primit un mesaj de la el, în care mi-a spus că îi place o melodie foarte, foarte mult. „Copiii mei mă învață”.

- Așa.
- Am vorbit doar prin mesaje. Nu ne-am văzut niciodată. Nu ne-am întâlnit, cu alte cuvinte, niciodată. Au fost zile când ne scriam minute în șir. La un moment dat, apropo de tenis, sper să-și aduc aminte domn' general, jucam dublu. Eu cu domnul Puiu Iordănescu.

- Și cu Edi...
- Totdeauna m-a bucurat că mi-a răspuns și mi-a răspuns cu drag. Că sper să ne vedem într-o zi, că ține cont de unele lucruri, de unele, nu. Eu sunt mândru, sunt onorat. Un om foarte educat, cu mare credință în Dumnezeu, un om care știe să vorbească. E clar că știe să și antreneze pentru că a făcut din națională ceea ce n-au făcut mulți!

- L-ai fi sfătuit să renunțe sau să continue cu echipa națională?
- Dacă ar fi fost după mine, sper să nu-mi fac mulți dușmani, l-aș fi sfătuit să renunțe. Pentru că eu nu cred că mai mult de atât se poate, deocamdată. Din ce am văzut acolo, jos pălăria, în primul rând, pentru ce au făcut! E clar că au dat tot ce au putut și au dorit din tot sufletul.

- Zi-mi, te rog...
- O secundă! Noi acolo am bătut o țară în război. Nu trebuie să minimalizăm. Doamne, iartă-mă!, dar s-a văzut un moment în care îți vine o Belgia. Și eu dacă mă duc acum să vreau să, nu știu, să joc tenis cu Federer, chiar dacă s-a lăsat de mult. Nu iau nicio minge...

- Dintre marii jucători de tenis, care ți-a plăcut?
- Federer de departe. Mai mult decât Sampras. Mie îmi plac jucătorii mingicari. Uite, cum e Monfils, de exemplu. Mie îmi place genul ăla. Eu l-am văzut pe Federer când a jucat la Polivalentă și n-am văzut în viața mea așa ceva. Avea o sticlă în careul de serviciu. Din o sută de mingi, 94 au lovit sticla. Plutea pe teren. N-am văzut de când mama m-a făcut. Acum îmi place Djokovic.

- De ce?
- Pentru că joacă cum joacă, are ambiția fantastică și ajută oamenii. Își ajută țara cu milioane și milioane. Dansează și cântă extraordinar. Știe o mulțime de bancuri, vorbește în limba unde se joacă turneul.

- Dintre artiști, știi cine a fost fotbalist, fotbalist?
- Dan Spătaru.

- L-ai cunoscut?
- Ooooo, da! Am avut bucuria și onoarea! Am dormit de multe ori și în aceeași cameră de hotel. Îi plăcea foarte mult de mine și mi-a spus un lucru. Dar m-a auzit că era curios cine a câștigat premiul întâi la Mamaia în 1987. Aveam 19 ani și nici n-au vrut să mi-l dea! E o poveste foarte interesantă.

- Așa.
- Preselecția era la Teatrul Tănase, unde erau toți compozitorii mari. Eu nu știam, pentru că la mine în casă nu s-a ascultat decât, cum zic unii la televizor, s-a ascultat doar muzică clasică. Adică tot ce înseamnă pian, operă... Muzică ușoară deloc, nu știam niciun compozitor, nu știam pe nimeni.

- Tu cântând la pian de la ce vârstă?
- De la 5 ani, 4 ani. Dar pian clasic, Chopin, Bach... Asta am făcut.

Cătălin Crișan și momentul de glorie de la Festivalul Mamaia 1987: „Prima dată în viața mea când cântam muzică ușoară, n-am avut nicio treabă. Nici nu mi-am dorit. S-a ridicat toată grădina!”

- Știi gluma aia celebră cu Eugen Barbu și cu Rică Răducanu. Barbu îi spune în avion lui Rică: „Bă Rică, ar trebui să încercați și voi să jucați ca englezii ăștia. Ai văzut cum v-au bătut?”. La care Rică îi spune: „Bă Jenică... Lasă, bre, că nici matale nu scrii ca Shakespeare!”.
- Ha, ha! Să ne întoarcem. Contrar aparențelor, la mine se punea tot timpul problema să-mi dea șase la purtare, eram țăcănit. La șase erai repetent. Atunci am început să-ți zdrăngăn la chitară și cântam la serbarea de dinaintea punerii notelor, că așa era serbarea de final. Și plângeau profesoarele de rupeau pământul. Compuneam muzica pe versurile lui Adrian Păunescu. Și îmi dădeau șapte. Întâmplarea a făcut să fie invitată Mihaela Runceanu, Dumnezeu să o odihnească! Și m-a auzit cântând. Și mi-a zis: „De ce nu te duci tu la Mamaia?”. „Mamaia cui?”. „Nu, nu, nu, că e un festival!”. Și așa am ajuns. Erau 400 pe 26 de locuri, ceva de genul ăsta.

- Și te-ai dus?
- Da. Și am cântat o melodie în limba română, a lui Dorobanțu. „Nu știu cine ești, dar ți-aș da un nume, să nu rătăcești, vânt hoinar peste lume”. Și-au început să strige cine pleacă la Mamaia. Au ajuns la 23... I-am zis Mihaelei: „Ți-am zis că pierdem vremea, m-ai adus aici să cânt. Hai acasă!”. Și când am deschis ușa să ies din sala la Tănase, m-a strigat ultimul. După care am primit un telefon după o săptămână. „Aurel Manolache sunt”. „Crișan, îmi pare bine”. „Am o melodie pentru tine”, că trebuia una în primă audiție.

- Așa, bun.
- Dirijorul, directorul Teatrului Fantasio, dirijorul orchestrei de acolo. A venit, mi-a cântat „Vorbește marea”, m-am dus și am cântat-o la festival. Prima dată în viața mea când cântam muzică ușoară, n-am avut nicio treabă. Nici nu mi-am dorit. Și s-a ridicat toată grădina! A fost nebunie, aplauze, au început să strige „Bis!”. Am crezut că a intrat cineva... Nu știam că e pentru mine. Octavian Ursulescu a zis că nu se poate bis, că n-aveai voie că se transmitea în direct pe TVR, că alte posturi nu prea mai aveam. Și în 24 de ore, practic, mi s-a schimbat viața de la piesa aia.

- Ai stat alături de nume importante.
- Am stat în preajma lor, mâncam împreună, stăteam în aceleași cabine. Jean Constantin m-a învățat table. Să-ți povestesc, dar nu dau numele artistului. Nu dau numele, că nu-i frumos. N-am dat niciodată. Eram într-o cabină, mă rog, undeva într-o comună, ceea ce era foarte frumos. Erau turnee care se făceau și în sate, și în comune. Dacă aveau o sală, cât de mică, cât de mare, să juca și acolo. Acum, din păcate, nu se mai întâmplă lucrul ăsta, pentru că oamenii ăia nu aveau nicio vină și n-au nicio vină că nu mai ajungem la ei, dar nu mai există săli. Le-au făcut restaurante, cluburi, habar n-am ce au făcut.

- Mai sunt cămine culturale.
- Nu mai sunt cum erau! Și Jean Constantin, Dumnezeu să-l odihnească!, m-a învățat table. El juca împreună cu Gioni Dimitriu, dar de multe ori nu mai avea chef și juca și cu mine. M-a învățat și jucam și pe bani. Eu luam puțin. Era fabulos. Absolut fabulos! „Doamne, dă-mi un 6-6!”. Și la un moment dat, cânta cineva. Cineva care abia se lansase. Adică mai tânăr ca mine, un pic. Și nu exista ușă la cabina aia. Și era cabina în care noi jucam table și acolo cânta acel băiat, acel domn. Și eram la scoaterea pulurilor. Să vedem cine câștigă linia.

- Și?
- Omul ăla a terminat de cântat. „Vă mulțumesc frumos și pentru primire, pentru că m-ați ascultat. La revedere!”. Și vine spre mine. Eu trebuia să intru. Și zic „Nea Jeane, lasă-mă că trebuie să intru, Doamne, iartă-mă!”. „Haide, dă, lasă!”. „Trebuie să intru! E scena goală!!”. „Mai cântă trei melodii”. Ăla intră, zice: „La cererea dumneavoastră, mai cânt vreo șase piese”. „Cântă!”. Era absolut fabulos, dar nu numai el. Nicu Constantin, Dan Spătaru... Care prima oară mi-a zis să-mi dau cu cremă pe pantofi. Și-am crezut că râde de mine. „Dar de ce să-mi dau cu cremă pe pantofi?”. „Bă, ești deasupra publicului întotdeauna pe scenă? Dă-te cu cremă de pantofi pe talpă!”.

- Am înțeles.
- Tot el mi-a zis poate cel mai frumos compliment, primit în ceea ce înseamnă muzică. „Tu ai ce am eu și asta n-ai nicio vină, nici tu, nici eu. Transmitem. Asta nu se poate învăța”. A avut dreptate.

Eu n-am prieteni printre colegii mei. Eu n-am prieteni. Eu am puțini. Pe tine și încă vreo doi care n-au nicio legătură cu arta. Sunt colegii mei, îi respect, n-am bârfit în viața mea. N-am avut niciun fel de... Că sunt unii dintre colegi pe care îi sună organizatorii și îi întreabă: „Știți numărul lui Cătălin Crișan?”. „Nu, habar n-am”. Și mă știu de 25 de ani! Asta e altceva. Sunt colegii mei, îi respect, îi iubesc. Să fie sănătoși!

Cătălin Crișan

Cătălin Crișan, povești cu Dem Rădulescu, Florin Piersic, Gigi Dinică și Jean Constantin: „El m-a învățat să joc table! Jucam și pe bani”

- Ai fost în turnee cu Dem Rădulescu, Florin Piersic, Gigi Dinică.
- Cu toată lumea. Cu doamna Tamara Buciuceanu, cu doamna Draga Olteanu. Să vă povestesc când eram cu Jean Paler în America. Eram într-un magazin d-ăsta mare, cu de toate. „Jeane, mă duc să fac un duș și ne vedem la hotel”. N-au trecut 30 de secunde și-au venit doi polițiști mari cât casa. „Actele!”. „Dar ce s-a întâmplat?”. „Vorbiți foarte urât! Pașaportul. Ieșiți afară și data viitoare vedeți cum vorbiți!”. „Fac” însemna ceva, „duș” însemna altceva...

- Dar...
- Jean și-a dorit toată viața să ajungă în America să vadă Statuia Libertății. Era perioada în care Nae Lăzărescu cu Vasile Muraru, Stela Popescu și Alexandru Arșinel erau boși acolo. La ei veneau toți românii din America. Am reușit prin cineva să-l ia și pe Jean acolo, dar nu știam că îi e frică de avion. Pe vremea aia, Tarom făcea București – New York dintr-o bucată. Locul lui era la geam, eu eram cu Gheorghe Gheorghiu lângă mine. Jean, mort de frică! Stewardesa începe să se închine, dar n-am văzut niciodată o stewardesă care să se închine și fix în fața lui Paler!! „Dar de ce vă închinați, doamnă?”. „O să vedeți”. Mie și lui Gheorghiu nu ne era frică. Zice: „Pilotul e nepotul unui general de la Tarom și nu prea...”. Decolăm... Perpendicular... Jean n-a mișcat nouă ore!

- Zi-ne ceva cu Florin Piersic!
- E cel mai emoționant moment al meu. Nu l-am văzut că a stat în culise când am avut primul spectacol după Festivalul de la Mamaia din '87. L-am văzut abia la final. Era foarte curios cine a câștigat premiul întâi, nu știa cum arăt. Mi-a scris trei pagini de mână. Am un tablou mare făcut. Este incredibil... Este genial.

- Cu Dem Rădulescu mi-ai povestit ceva din Germania.
- Eram cu Țociu, Palade, Mădălina Manole, Dumnezeu să o odihnească!, și-a venit mai târziu pe la prânz. Și zice „Vreau și eu o ciorbă de pasăre!”. Romică zice „Eu comand supă de pasăre”. Vine ospătarul și începe Romică să fluiere. Îi aduce supa. „Cum e domn profesor?”. Nu-i plăcea că era o chestie roșie, nicio legătură cu supa de pui. „Să vină bucătarul!”. Bucătarul era foarte înalt. Și când l-a văzut, i-a zis „Mai vreau o ciorbă”!! M-am gândit la un moment dat să scriu despre ei.

- Mulțumesc!
- Și eu.