PODCAST GSP Cosmin Olăroiu la episodul #18 din podcastul „Profu' de Sport” » Dialog profund cu antrenorul „blindat” de trofee: despre provocările din Golf, despre cât de greu se ajunge la succes și despre portița lăsată deschisă pentru națională

• Este al treilea podcast din seria celor filmate în zona Golfului, după episoadele cu Mirel Rădoi și Marius Șumudică. 

- După câteva episoade în Arabia Saudită, ne-am mutat în Emiratele Arabe Unite pentru a-l provoca la o discuție specială pe cel mai special român care a activat și activează în continuare în fotbalul din Golf, Cosmin Olăroiu. Salut, Oli, bine te-am găsit în cuptorul ăsta de lângă Dubai, unde-s deja 40 de grade și încă n-a venit vara. Mă întreb ce se întâmplă pe-aici vara.
- Salut, bine ați venit! La vară e un pic mai cald.

- Un pic, cu vreo 10-15 grade, probabil.
- Nu chiar. 10 grade, maximum.

Cosmin Olăroiu, despre viitorul la Sharjah: „Am niște dubii. Ce marjă de progres avem?”

- E final de sezon, se numără trofeele, se fac planurile pentru sezonul viitor. Ca de obicei, ca de fiecare dată, tu ai ce trofee să numeri. Deja sunt trei în dreptul tău la Sharjah. Asta înseamnă că ai deja planul făcut pentru sezonul viitor.
- N-am decis lucrul ăsta, însă planul trebuie să-l fac, pentru că sunt multe lucruri de organizat, lucruri legate de pregătire, de cantonament, jucători și așa mai departe. Eu le-am expus lor modul meu de a vedea lucrurile pentru sezonul viitor și probabil că vor ține cont de el, indiferent de situație. Însă cred că e mai ușor pentru mine să rămân aici, pentru că am o muncă în spate pe care am început-o acum un an și jumătate. Am ajuns la un anumit nivel și de aici trebuie să calculez cam cât mai putem progresa, pentru că aici am eu niște dubii, în a-mi da seama de marja de progres pe care o avem. Depinde foarte mult de club și de...

- Investiții?
- De investiții, oarecum, dar nu neapărat de investiții, ci de modul de a selecta jucătorii pentru noul sezon, pentru că am avut ceva probleme anul ăsta, ceva mai multe probleme chiar. Și, atunci, trebuie să învățăm din aceste greșeli, chiar dacă, știi cum e, rezultatele acoperă, aparent, aceste probleme. Dar ele au existat și cred eu că lucrul acesta ne permite să avem o marjă de progres destul de bună, pentru că, în condițiile pe care le-am avut, am câștigat, iar asta înseamnă că putem și mai mult.

- Bănuiesc că target-ul pentru sezonul viitor va include și titlul.
- Da, titlul l-am câștigat (n.r. - în anii trecuți, cu Al Ahli Club), dar eu nu câștigasem niciodată President's Cup. Niciodată, din toate trofeele pe care le aveam aici, iar acum am câștigat-o de două la rând. E o cupă foarte importantă aici, mai ales că, ați văzut, ne-a primit și președintele... (n.r. - Mohammed bin Zayed Al Nahyan).

- Da, a fost o primire fastuoasă.
- E o onoare foarte mare să te primească președintele. Nu știu cum percepem noi (n.r. - în România), dar la ei e [o mândrie] foarte, foarte mare. Faptul că te întâlnești și dai mâna cu președintele e un lucru enorm pentru ei.

- La noi, în România, diferența dintre a câștiga titlul și a câștiga Cupa, știi bine, e destul de mare. Aici, în schimb, înțeleg că sunt apropiate (n.r. - ca importanță).
- President's Cup e extrem de importantă. Vine președintele, el dă trofeul, te primește, sunt niște ritualuri ale lor, să zic așa. Și a fost prima oară când președintele țării invită o echipă câștigătoare din afara Abu Dhabi-ului. Și lucrul ăsta înseamnă enorm de mult pentru Sharjah. 

Cosmin Olăroiu, la „Profu' de Sport”, despre problemele medicale cu care se confruntă: „Nimeni nu poate să-mi spună precis ce am”

- Săptămânile trecute ai adus la un moment dat în discuție problemele tale de sănătate, spunând că ar putea afecta, cumva, planurile tale de viitor în legătură cu echipa.
- Da, pentru că eu trebuie să consult un specialist care să-mi dea un diagnostic precis...

- Niște probleme cu spatele, nu?
- Nu îmi dau seama, că nimeni nu poate să-mi spună ce am. Am avut o operație la șold, durerile mele sunt în zona aceea, dar ei spun că sunt de la spate. Acum, eu trebuie să mă duc undeva unde să-mi spună exact ce am, ca să-mi dau seama de ce perioadă de recuperare am nevoie, de ce tratament. Poate fi vorba și de o intervenție chirurgicală, iar lucrurile (n.r. - recuperarea) să dureze mai mult decât pauza dintre competiții. Trebuie să le spun oamenilor de aici, ca să știe ce pot face. Nu pot să-i păcălesc. Nu pot să le spun: «Da, vin», iar apoi să plec, să trebuiască operație, Doamne, ferește!, și să mai revin peste trei luni. Trebuie să fiu corect cu ei.

- Tu spui că asta ar afecta pregătirea echipei, pentru că n-ai mai putea să participi la antrenamente și așa mai departe, dar bănuiesc că la nivelul de experiență și de cunoștințe pe care le ai, tu poți coordona și de la distanță o perioadă, dacă e nevoie.
- Da. Am experiența asta din China, din pandemie. A fost o perioadă în care niciunul din membrii staff-ului, mă refer la cei români, nu se afla acolo. Erau doar preparatorii, cel italian și cel brazilian. Ei făceau antrenamentele tehnico-tactice cu jucătorii, noi le trimiteam ce trebuie să lucreze, după care urmăream antrenamentul live, de acasă. Aveam posibilitatea chiar să comunic cu ei, pentru că acolo era o bază de pregătire ultramodernă și aveam posibilitatea de a ne conecta la camerele de pe terenurile de antrenament și chiar puteam să vorbesc și să dau indicații în timpul antrenamentului. Era altceva, dar acolo a fost o situație extremă, o chestie [legată] de pandemie. Aici, cred că ar trebui să le spun exact ce și cum, pentru ca apoi să luăm o decizie împreună, nu? Poate clubul nu vrea să aștepte să mă refac o perioadă mai lungă, chiar dacă faci tu antrenament de la distanță... poate ei nu vor lucrul ăsta, nu?

- Problemele astea, care te macină de ceva vreme, te pot face cumva mai disponibil pentru un post de selecționar, de exemplu? Post care nu implică atâta muncă pe teren cu jucătorii zi de zi. Sau încă ești îndrăgostit de munca la club?
- Nu, revin... Și-așa fac [antrenamente]. Orice durere aș avea, eu tot particip la antrenament în mod activ. Dacă nu pot face munca asta, renunț! Dar încă pot și cred eu că o să pot după perioada asta.

- Și încă ești legat de munca de zi cu zi?
- Da. Experiența mea de selecționer e mult mai mică decât experiența de antrenor de zi cu zi, mai ales aici, unde e puțin diferit, pentru că... e un proces de învățare, știi? Nu e un proces în care vii tu, le spui: «Stânga-dreapta, jucăm, așa, facem așa!» și ei fac lucrul ăsta, pentru că au un anumit bagaj de cunoștințe în spate... Mulți antrenori vin și fac lucru ăsta aici și de multe ori nu reușesc! Aici e un proces de învățare în care trebuie să pleci de la poziționarea lor, poziția corpului și toate aceste lucruri pe care tu trebuie să-i înveți, pentru ca apoi ei să înțeleagă ce vrei tu să le transmiți, ce vrei tu să faci.

- Așa.
- Gândește-te că e un amalgam de culturi, de percepții, și toate trebuie să ajungă la un numitor comun. Iar lucrul ăsta nu e ușor, adică necesită timp, necesită muncă și, atunci, munca asta de zi cu zi duce la un progres. La o echipă națională, tu ai trei zile. Trebuie să iei niște jucători care să corespundă cu ce vrei tu să faci, cu ideile pe care le ai tu și să-i pui să joace, nu ai timp să-i pregătești.

- Nu trebuie să-i mai îmbini nici din punct de vedere cultural, nici din punct de vedere fotbalistic. Aparțin aceleiași nații, sunt, teoretic, din același film.
- Da, da. Și-ți spun o chestie. Uite, de exemplu, sunt jucători care joacă la diferite echipe în diferite sisteme, nu? Și, atunci, ei când vin la echipa națională joacă diferit față de ce joacă la club și tu le ceri lucruri diferite. Poate ei joacă într-un 4-3-3 în care cei doi atacanți laterali stau lipiți de tușă și nu trebuie să intre în interior, atacă cu interii, iar tu poate vrei să facă alte mișcări. Așa că lucrul ăsta nu e uzual pentru ei, nu-l fac zi de zi și trebuie să schimbe. OK, vorbim despre jucători de echipă națională [care sunt] la un anumit nivel, care au alte...

Cosmin Olăroiu, aproape de naționala României: „Am cerut să antrenez în paralel”

- Bine, eu am adus în discuție naționala și pentru că mulți suporteri, mulți microbiști din România, încă speră că la un moment dat te vei sătura de viața în Golf și de antrenat zi de zi și te vei face cumva disponibil pentru echipa națională. N-a fost să fie până acum, nu-mi dau seama dacă e un obiectiv pentru tine, dacă e ceva care-i pe vreo listă de-a ta sau...
- N-aș avea niciodată nicio problemă să fac lucru ăsta, însă... De exemplu, cineva cunoscut de la noi mă critica pentru că nu m-am dus la echipa națională. Dar cum poți să te duci...?! Poți să te prezinți acolo și să zici: «Am venit și eu, pot să antrenez?». Trebuie să te cheme cineva ca să te duci, nu? Și nu s-a întâmplat lucrul ăsta (n.r. - în ultima perioadă). Era foarte greu pentru mine să vin după după Mirel, aproape imposibil, însă au fost dăți când, într-adevăr, au venit (n.r. - pentru a-l oferta), dar eram antrenor la o echipă de club care nu...

- Nu-ți permitea să faci pasul ăsta.
- Le-am cerut să mă lase să antrenez [în paralel] și echipa națională, pentru că mai aveam șase luni de contract.

- Când s-a întâmplat asta?
- Înainte să plec de la Al-Ahli (n.r. - în 2017). Mai aveam șase luni de contract și le-am zis (n.r. șefilor de la Al Ahli): «Băi, oricum sunt două acțiuni până în iunie, când termin contractul, lăsați-mă astea două acțiuni, că vreau să merg acolo». Și au zis: «Nu! Nu putem să ne permitem lucrul ăsta, o să înceapă lumea să discute, vor spune că pleci, iar jucătorii nu vor mai fi la fel de concentrați știind că tu pleci. Lucrurile astea pot perturba activitatea la club și noi nu vrem asta».

- În 2017, adică undeva între Daum și Contra, nu?
- Nu mai știu exact. Cred că înainte de Daum ... Dar nu s-a putut. N-a fost o chestie de rea voință, pur și simplu nu s-a putut.

- Lași o ușă deschisă pentru viitor în direcția asta?
- Eu las o ușă deschisă oriunde sunt chemat și mi se dă posibilitatea să lucrez. Până la urmă, noi, ca antrenori, trebuie să apreciem faptul că cineva ne cheamă și ne dă posibilitatea să lucrăm. E o competiție foarte mare la momentul ăsta și sunt antrenori care pleacă de la o echipă și găsesc foarte greu un alt post, la o altă echipă, sau au nevoie de mult timp până să reintre în circuit. Atunci, orice posibilitate pe care o ai de a antrena e, de fapt, o apreciere față de munca ta. Când cineva te cheamă și te plătește pentru o muncă, înseamnă că te apreciază și, atunci, cred că nu trebuie să întorci spatele indiferent de nivel.

- Continuă.
- Adică, de multe ori, sunt mulți antrenori care spun: «Nu mă duc la echipa asta, că nu are un anumit nivel». Eu cred că ei trebuie să meargă și să crească nivelul, ăsta e challenge-ul lor, ca antrenori. Poți să mergi numai la echipe de top doar dacă ești Guardiola sau mai știu eu cine... Klopp, Ancelotti, oamenii ăștia care sunt zei în meseria asta.

- Apropo de asta, ai antrenat cea mai iubită echipă din Arabia Saudită, Al Hilal, cea mai mare echipă din Qatar, Al Sadd, cea mai mare din Emirate, Al Ain, după care ai cotit-o, cumva. Ai mers în China la o echipă foarte mică, ai reușit să o scoți din anonimat și să iei titlul, ai venit în Emirate la o echipă din afara celor cu adevărat importante și ai reușit să le aduci trei trofee într-un an... A început să-ți placă mai mult provocarea asta de a răsturna calculele hârtiei, apropo și de ce spuneai mai devreme, cu ridicatul nivelului?
- Nu neapărat. China a fost un challenge (n.r. - o provocare). Era un campionat puternic în momentul ăla, erau jucători și antrenori foarte importanți, nume mari. Gândește-te că eu am venit în locul lui Capello la echipă (n.r. - la Jiangsu Suning)... Faptul că ei se gândesc la un român care să-l înlocuiască pe Capello e deja foarte mult. Și o să-ți mai spun lucruri despre nivelul de percepție pe care îl au românii în meseria asta și în general. Era un challenge pentru mine să ies din zona asta unde fusesem, din Golf, și să merg într-o altă parte a lumii, să încerc să reușesc și acolo. Și atunci m-am gândit că ar fi bine să fac pasul ăsta.

Cosmin Olăroiu: „M-au dorit cu adevărat în China”

- Așa.
- Eu am avut ofertă de la ei încă de când eram la Al Ahli, știam că o să merg acolo, însă a fost acea operație pe care am suferit-o, iar ei au așteptat, să știi! Au fost foarte corecți din punctul ăsta de vedere. În momentul când am fost refăcut, m-au chemat, tocmai apăruse în presă că am ofertă de la Al Hilal. Mi-aduc aminte că seara m-au sunat și mi-au zis: «Ce faci? Nouă ne-ai zis că vii și văd că...». Le-am spus: «Am zis că vin, da, dar voi aveți un antrenor, nu pot să zic eu că vin». Seara, la două ore distanță, am primit bilete de avion! Și a trebuit să plec în noaptea aia, nici nu aveam viză să intru în China!

- Și te-au așteptat pe aeroport, nu?
- Nu mai știu cum au făcut ca să intru, a fost o nebunie totală.

- Semn că te doreau cu adevărat.
- Da. M-am dus pentru că m-au vrut. Acolo a fost destul de greu, dar... Iar acum, când am venit la Sharjah, era un alt challenge, pentru că aici intri în competiție cu toți antrenorii de valoare de la Al-Ain, Al-Ahli, Al Jazira. E o provocare, dar ți s-a oferit un loc de muncă și trebuie să apreciem lucrul ăsta, nu? Chiar dacă e un club mare sau un club mic, pentru mine nu contează. Pentru mine, e important să lucrez și să fac ceea ce-mi place. Nu mulți au posibilitatea ca-n viață să aibă un loc de muncă care să corespundă în același timp și cu ceea ce le place lor. Cred că de asta trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu de mai multe ori. Nu e ușor să faci ceea ce vrei, să fii și plătit, să-ți și placă și așa mai departe.

- Sunt deja 16 ani de când ai venit prima dată aici, nu? Cu acel scurt intermezzo din China...
- Intermezzo de 3 ani, nu? N-a fost așa scurt. Când îmbătrânești, apreciezi altfel timpul (râde).

- Îți mai aduci aminte de primul impact cu fotbalul de aici, cu cultura și cu tradițiile?
- Da, foarte greu.

Începuturile lui Cosmin Olăroiu în zona arabă: „Am zis că n-o să facem față aici niciodată”

- Ce te-a zdruncinat?
- Când am mers atunci la Hilal (n.r. - în Arabia Saudită), era foarte greu pentru mine. Foarte greu! Sincer, în perioada respectivă am cerut de foarte multe ori să plec, să fiu lăsat să mă întorc. Am zis: «N-o să facem niciodată față aici». Cel puțin eu, din punct de vedere mental, pentru că sunt mai riguros în munca pe care o fac și lucrurile nu se întâmplau așa cum îmi doream eu. Era...

- Amatorism?
- Da. După care am văzut că există tendința de a corecta toate aceste lucruri, am văzut dorința lor de a progresa. Adică... nu era o chestie cerută de mine pe care ei s-o refuze. Când vedeam că există disponibilitate...

- Vorbești aici despre jucători sau despre organizarea clubului la modul general?
- În general. Ușor-ușor, lucrurile au intrat pe un făgaș normal. Am început să gândim diferit, să ne comportăm diferit, să avem facilități diferite. Oamenii din conducerea clubului erau foarte disponibili la tot ceea ce discutam. Cum spuneam, am intrat pe acest făgaș ușor-ușor.

- Dar ce n-aveau atunci când ai ajuns? N-aveau sală de forță, n-aveau un program profesionist, ce n-aveau?
- Nimic, s-o luăm mai pe scurt! E mai ușor să spunem ce aveau decât ce n-aveau, că n-aveau nimic! Era un fotbal care începuse să tindă spre dezvoltare, dar era greu, perioada aia a fost destul de dificilă, însă am avut o relație specială cu oamenii din club. I-am scris un mesajul unuia dintre conducători după ce au câștigat Champions League și mi-a răspuns - dacă vrei îți și arăt mesajul - mi-a spus: «Felicitări și ție, pentru că tu ai fost cel care ne-a dus pe drumul ăsta». Astfel de lucruri contează enorm, până la urmă. Îți mai spun o chestie pe care n-o știe nimeni.

- Te rog!
- Noi, într-o perioadă, am antrenat ambele echipe ale clubului. Și echipa de tineret, dar și echipa mare. Echipa de tineret era foarte bună, aveau foarte mulți jucători care acum sunt superstaruri acolo. Și cel care se ocupa de echipa de tineret era foarte bun prieten cu mine. M-a rugat într-o seară, mi-a zis: «Băi, tu trebuie să antrenezi și echipa a doua, pentru ca atunci când vei face trecerea jucătorilor spre prima echipă, lor să le fie mai ușor». Mi-aduc aminte că am jucat într-o competiție doar cu jucători de la tineret, cu echipa a doua. Practic, călătorea «secundul» cu ei, erau unele distanțe mai mari, eu rămâneam cu prima echipă, făceam antrenament, mă suiam în avion, plecam și eu, mă întorceam în aceeași zi ca să fac iar antrenament cu prima echipă.

- Deci, un efort de integrare care apoi a dat roade, zici.
- Da. Iar cei de la echipa a doua au ajuns în finală, au jucat finala cu Nassr. Fiind rivalitatea mare, ei (n.r. șefii clubului) au venit înainte de meci la mine și mi-au zis: «Coach, ar fi bine să joci cu echipa mare». Iar eu le-am zis: «Bă, voi nu înțelegeți? Puteți să pierdeți finala, dar câștigați o echipă!». Oamenii ăia munciseră până atunci, făcuseră lucruri extraordinare... ca să vin eu după să le iau dreptul pe care și l-au câștigat? Ce să le spun? «A, tu ai fost bun, dar sunt alții și mai buni decât tine!»?

- Și au înțeles filosofia?
- Am pierdut finala. 1-0 sau 2-1, nu mai știu. Au jucat extraordinar, iar după meci toți erau fericiți. Ușor-ușor, toți jucătorii ăștia [au făcut saltul valoric] încă din perioada în care eram eu acolo. Căpitanul Arabiei Saudite, care a fost acum la Campionatul Mondial, Salman Al Faraj, avea 17 ani, 17 ani și jumătate și juca atunci în prima echipă! Au fost momente, datorită rotației pe care o făceam, în care Mirel Rădoi stătea pe bancă și juca Salman Al Faraj. Sau jucau amândoi. Era enorm de mult la momentul ăla ca un jucător de 18 ani să aibă un asemenea nivel.

3 trofeea cucerit Olăroiu cu Al Hilal: un titlu (2008) și două Cupe ale Prințului (2008, 2009)

Cosmin Olăroiu, despre viața din Golf

- Apropo de venirea ta aici. Diferențele sociale, culturale, religioase ne fac pe noi, românii sau, mă rog, europenii, să nu înțelegem foarte bine lumea din colțul ăsta. Ai venit și tu cu prejudecăți aici?
- Sincer? Nu! Eu n-am prejudecăți de genul acesta. Nu am prejudecăți și cred că nimeni n-ar trebui să aibă, pentru că, la urma urmei, toți suntem oameni în felul nostru de a fi, în felul în care ne-am născut și trebuie să ne adaptăm și să-i înțelegem pe cei de lângă noi. Venind într-o țară care are o altă cultură, o altă mentalitate, un alt mod de a privi lucrurile, asta îți îngreunează puțin munca ta de antrenor, însă, în același timp, trebuie să găsești soluții de a reuși să schimbi lucrurile... sau nu neapărat să schimbi, fiindcă e greu de spus că noi putem schimba lucrurile, dar să te adaptezi la situația respectivă, să extragi cât poți tu de mult din ea. Uite, îți dau un exemplu cu Ramadanul (n.r. - perioada în care musulmanii țin post pe timpul zilei și mănâncă doar după apusul soarelui).

- Spune.
- Deci, am fost pus în unele situații... De exemplu, anul trecut aveam meci în Champions League, Ramadanul se termina pe la 18:00 - 18:15 după-amiaza, când ei puteau bea apă și mânca, și la ora 19:00 sau 19:30 era meci. Îți dai seama, jucătorii mâncau ceva în vestiar...

- Ceva ușor, că apoi urma efort.
- Da. Și, atunci, ce trebuie să facem? Vorbești cu doctorii, cu preparatorii, cu cine e în măsură să găsească soluții pentru a ajuta jucătorii să aibă un potențial fizic destul de bun la ora meciului. Chiar am discutat foarte mult mai devreme cu unul dintre preparatori legat de impactul căldurii, pentru că impactul căldurii asupra organismului este foarte mare. Atunci, tu trebuie să găsești niște soluții să te adaptezi la ce se întâmplă acum, pentru că intensitatea scade, numărul de repetări în intensitate foarte mare scade și tot așa. Trebuie să ne gândim cum facem să reușim să avem un potențial fizic bun în condițiile astea.

- Și ați găsit niște soluții?
- Încercăm, încercăm.

- Căldură, umiditate, religia, care de multe ori...
- Nu neapărat religia. Religia n-are impact asupra jocului.

- Asupra odihnei?! Faptul că se culcă foarte târziu noaptea, nu se odihnesc.
- Nu, nu se culcă. Ultima rugăciune e la ora 08:00 (n.r. - seara), deci nu-i de religie. Dar fiind foarte cald, e foarte greu să trăiești ziua, să te plimbi, să mergi. Și, atunci, ei schimbă (n.r. - obiceiurile) și ies după ce apune soarele și nu mai e la fel de cald. Viața lor e mai mult noaptea decât ziua în perioada asta, de acest lucru trebuie să ții cont.

- Străinii pe care i-ai antrenat aici cum au perceput venirea lor într-o societate complet diferită de cea în care au crescut și...?
- Am avut posibilitatea să antrenez mulți jucători, jucători cu nume mari, cu calitate foarte mare. Și cred că mulți jucători de valoare au și un caracter foarte frumos. Lucrul ăsta m-a surprins. Caractere foarte frumoase și disponibilitate foarte mare. Am văzut lucrul ăsta de-a lungul timpului. De exemplu, în China aveam jucători care jucaseră foarte sus ... Îl aveam pe João Miranda, care juca în echipa națională a Braziliei. A jucat, s-a întors în Brazilia după ce o făcuse și în China și avea 37-38 de ani, dar era primul la toate antrementele, cu cea mai mare disponibilitate la efort, la orice. Un băiat extraordinar, la fel ca Alex Teixeira, ca Eder, toți! Nu erau jucători care vin și fac fițe, cum spunem noi. Ei erau primii la orice!

- Apropo de fițe. Ai spus „nu vin și fac fițe, cum spunem noi”. Nu prea ai luat români pe la echipele pe care le-ai antrenat. Te-ai ferit de vreun posibil conflict de interese, să nu se interpreteze în vreun fel sau altul?
- Și asta, da...

- Sau pur și simplu valoric n-au fost...
- Dar l-am luat pe Rădoi, care a activat cu mine la trei echipe pentru că era un jucător extrem de valoros, mult peste valoarea campionatului la momentul ăla. Aveam jucători străini foarte buni la Hilal, Wilhelmsson, de exemplu, care juca cu Rădoi. La Al Ain la fel, Asamoah Gyan, Ignacio Scocco, aveam jucători valoroși, nume mari, însă Mirel avea un caracter aparte. Era lider, era un jucător care trăgea echipa după el peste tot, la fel ca la Steaua. Trăsătura asta a lui ne-a ajutat și pe noi, l-a ajutat și pe el în zona asta. Era un luptător, era foarte apreciat. Când vezi un jucător străin care dă 100%... oamenii îl apreciază foarte mult aici.

- Apropo de Mirel, pentru că recent s-a despărțit de echipa pe care o antrena (n.r. - Al Tai din Arabia Saudită)...
- Surprinzător, da. N-am înțeles de ce, dar în fine, asta-i viața noastră.

- E clar că tu ești un model pentru el, te admiră foarte tare și bănuiesc că-ți și ascultă sfaturile atunci când...
- Și el e un model pentru mine.

- Ți se pare că este prea impulsiv?
- Nu pot eu să...nu pot judeca pe nimeni, de asta nici nu-mi place să vorbesc. Voi percepeți lucrul ăsta greșit. De exemplu, mie nu-mi place să dau interviuri, nu-mi place să vorbesc foarte mult, nu-mi place să vorbesc în permanență cu presa. Nu din cauză că aș avea ceva împotrivă, ci pentru că nu vreau să discut despre lucruri care... Ce să spun despre mine? Eu fac o muncă aici așa cum o fac, bună, rea, dar e despre mine și despre viața mea. Nu-mi place să discut, mă întreabă de echipa națională a României. Ce să spun eu despre echipa națională a României? De ce să vorbesc eu despre oamenii ăia? Steaua, Dinamo... ce să vorbesc eu despre ei? Nu-mi place să-mi dau cu părerea despre alți oameni, nu vreau să supăr pe nimeni, nu vreau să deranjez pe nimeni. Și, indiferent ce spui, toate lucrurile astea se întorc împotriva ta la un moment dat. Pentru că dacă spui că „e albă”, auzi apoi: „A, de ce spune că e albă, ce mare lucru a făcut el?”. Tot timpul sunt discuții de genul ăsta, pe care eu nu vreau să le creez. Mai bine îmi văd eu de treaba mea, fără să fac lucruri care ies din zona mea de activitate. Știu că pentru voi nu e bine, dar eu n-o fac pentru că am ceva împotriva presei, o fac pentru că eu vreau să rămân în banca mea, vreau să rămân în pătrățica mea.

- Nu, nu, nu. E de admirat și atitudinea care nu provoacă. Nu întotdeauna discursul provocator e ăla pe care-l căutăm noi, noi poate căutăm doar explicații și atunci întrebăm...
- Nu vreau să deranjez pe nimeni, nu vreau să-mi dau cu părerea despre alții.

- ... Și atunci întrebăm oameni care-și pot da cu părerea și au autoritate. Adică, prin prisma relației pe care o ai cu Mirel Rădoi am pus întrebarea asta. 
- Eu am spus-o la modul general. Fiecare om este construit altfel: modul de a gândi, chimie, emoție, totul e diferit de la om la om, asta ne face diferiți pe noi. Unii sunt mai impulsivi, unii sunt mai puțini impulsivi. Părerea mea e că Mirel nu e foarte impulsiv comparativ cu mine când am început această meserie. Eu eram mult mai impulsiv decât el și cred că inclusiv în momentul de față sunt mai impulsiv decât el.

- Chiar și după atâția ani de...
- Dar nu las lucrul ăsta să se vadă. Adică, nu-l fac într-un mod în care ceilalți să-l vadă, dar îl fac! Să știi că, și când am venit la Sharjah, după a doua cupă, președintele a dat o declarație în care a spus: „Când am semnat cu el, mulți m-au sunat să-mi spună că e foarte dificil de lucrat cu el, că e foarte greu, că o să am probleme”. Și am câștigat trei trofee (n.r. - patru între timp, odată cu triumful din Cupa Ligii)! El este un tip foarte inteligent și nu intervine foarte mult, pentru că în momentul în care intervine, cunoscându-mă impulsiv, așa cum sunt, nu vrea să creeze conflicte. Și, atunci, lasă de la el. Lucrurile astea nu se întâmplă la toate echipele.

Moment delicat pentru Cosmin Olăroiu: „Ce vorbești, mă?!”

- Adică, managerii nu dau suficient spațiu oamenilor care sunt mai vulcanici, cum spui tu, și atunci apar conflictele.
- Da, da. Am avut momente... Eram la o echipă și a venit președintele să intre pe teren, îmi spunea: „Trebuie să facem nu știu ce, că l-am luat pe X, că l-am luat pe Y”. Și-i zic: „Ce vorbești, mă? Tu vezi-ți de treaba ta, ieși de pe teren!”. Am fost pus și-n situații din astea. Avem și noi trăirile noastre! În momentul în care tu ai un meci, ești preocupat de acel meci sau ești concentrat să faci o anumită strategie pentru meci sau lucruri de genul ăsta, vine unu' și-și dă cu părerea. Atunci, lucrul ăsta te poate influența într-un mod sau altul. Sigur, te poate și ajuta în anumite situații. Poate tu nu vezi lucrurile atât de bine și un om din afară poate să-ți dea un sfat care să-ți schimbe total percepția. Dar, în momentul ăla, ai anumite reacții pe care eu de multe ori le-am regretat. Și știi că am avut... am fost și arestat puțin, au fost mai multe lucruri, deci nu cred că sunt eu în măsură să-l...

- Să-l temperezi pe Rădoi.
- Da. Sau să vorbesc despre lucrul ăsta. Eu am făcut multe în viața mea, multe lucruri pe care uneori le-am regretat după. Dar impulsul ăsta...

- Cum definești tu profesionalismul? În fotbal sau poate, nu știu, e un algoritm care se aplică la modul general ...
- Pentru mine, profesionalism înseamnă să fii dedicat 100% în ceea ce faci, trebuie ca asta să fie prioritatea numărul unu în viața ta. Dacă e prioritatea numărul doi, ai pierdut. Trebuie să aloci timp, trebuie să aloci foarte mult spațiu din viața ta pentru ceea ce faci, altfel n-ai cum să faci...

- Cu sacrificiile de rigoare, care-s la pachet.
- Nu există succes fără sacrificiu, nu există! Dacă cineva crede că există…sau poate există și nu l-am întâlnit eu, dar nu cred că există. Deci, tot ceea ce înseamnă familie, prieteni, social și așa mai departe trece în planul doi, în planul trei. Cantitatea de sacrificiu pe care o facem noi, la un moment dat, se întoarce sub formă de răsplată pentru munca pe care o facem…. Uite, îți dau un exemplu.

- Te rog.
- Când am început eu să antrenez, fotbalul era diferit de fotbalul de acum. Și, atunci, ca să menții o anumită constanță, trebuie să ții pasul cu ceea se întâmplă în fotbal. Fotbalul a evoluat.

Cosmin Olăroiu: „Să fii lider nu înseamnă să comanzi, să fii șeful cuiva”

- Adică, nu înveți o dată și îți ajunge toată viața, ci înveți în permanență, asta e ideea.
- Trebuie să aloci timp să înveți. Trebuie să aloci timp să prepari meciurile, trebuie să știi să ai discuții cu jucătorii, să antrenezi, să ai discuții cu conducerea, cu presa. Noi, aici, avem foarte multe lucruri de reglat. Nu înseamnă că mă duc acasă, vin la antrenament, fac două ore de antrenament, merg acasă și după mă duc la party, fac grătare, fac party-uri și tot așa. Probabil că poți să le faci, dar nu ajungi prea departe. Și, atunci, trebuie să aloci mult timp. Am ajuns aseară acasă, a trebuit să văd meciul. Am ajuns la club, l-am revăzut cu staff-ul... n-ai cum altfel! N-ai cum, trebuie să muncești, trebuie să fii acolo 100%! Știi de ce?

- Spune.
- Pentru că tu transmiți [informațiile]... și în momentul în care nu reușești, jucătorii te percep, te evaluează. Sunt mulți jucători mari care vin aici și dacă jucătorul simte că nu are nimic de învățat de la tine, n-are cum să te respecte! Respectul vine în momentul în care el știe că poate învăța ceva de la tine, atunci ai un feedback cu el. În momentul în care spune: «Ce dracu’ vorbește, mă, prostu’ ăsta?», tu ești la revedere! Ai pierdut relația cu el, cu grupul și tot așa. Și, atunci, nivelul de implicare pe care tu îl ai îl transmiți și lor. Conducerii clubului, tuturor.

- Și-i obligi.
- N-au cum să n-o facă! Dacă tu tragi la căruță, n-are cum cel de lângă tine să nu tragă și el! Trage și el la fel ca tine. Am auzit vorba asta: «Tu ești șef, tu ești lider, tu ești...». E ușor să fii lider, dar lider nu înseamnă să comanzi, nu înseamnă să fii șeful cuiva. Lider înseamnă să arăți cât de mulți îți pasă de oamenii pe care-i conduci, de implicarea pe care o ai pentru munca lor, pentru că astfel de lucruri îi vor face și pe ei să fie mai buni. Fiind mai buni, produc rezultate...

- Care te fac și pe tine mai bun.
- Noi nu producem rezultate. Eu, ca antrenor, nu am rezultate. Echipele pe care le antrenez, jucătorii pe care-i antrenez, ei au sau nu au rezultate. Și rezultatele vin în funcție de aceste lucruri, pe care, cel puțin eu, cred că un antrenor ar trebui să le facă. Și [jucătorii] văd, la un nivel foarte mare, o implicare totală a antrenorilor, văd emoția și starea de spirit pe care o transmit, pentru că tu te duci în fața unui grup și vrei să-i motivezi.

- Da.
- Dacă tu nu simți, n-ai ce să transmiți! Dacă nu transmiți emoție, dacă nu transmiți energie, n-ai cum, e imposibil [să reușești în meserie]! Dacă tu ești la modul «hai să fim buni, să facem, să alergăm, să muncim, bla, bla, bla bla», tonalitatea și limbajul corpului, toate te trădează. Tu nu transmiți lucrul ăla și ei (n.r. - jucătorii) simt asta, e în subconștientul lor, te judecă.

Cosmin Olăroiu: „Acum reușesc să separ lucrurile”

- Dar tu cum îți păstrezi, totuși, motivația? Cum îți regenerezi motivația asta? Pentru că e percepția asta că ajungi la un anumit nivel...
- Ce fel de nivel?

- Nu știu... Profesional, financiar, nivel de la care ți-ai putea permite să zici: «Băi, gata! De azi îmi trăiesc viața altfel, mă relaxez, mă plimb».
- Dacă viața mea e asta, cum pot să trăiesc altfel? Înseamnă să-mi schimb modul de a trăi, nu?

- Deci, pe tine te împlinește 100% ceea ce faci ca antrenor și atunci n-ai nevoie să pui altceva pe balanță?!
- La o conferință de presă, cu câteva săptămâni în urmă, m-au întrebat: «Acum, după ce ai câștigat trei trofee...». Le-am spus: «Mă, nu înțeleg despre ce vorbiți! Vorbiți despre trecut?!». Păi eu am mai câștigat și acum 20 de ani trofee. Ce importanță au? Cu ce-mi schimbă mie viața? Viața înseamnă astăzi, mâine nu știm ce va fi. Dar astăzi știm! Iar astăzi putem face unele lucruri, în timp ce mâine nu știm ce va fi, iar ieri nu mai contează! Așa că eu n-am câștigat nimic anul ăsta! Singura competiție pe care trebuie s-o câștig sau să încerc s-o câștig este această cupă care a rămas (n.r - Cupa Ligii). Așa gândesc eu. Dacă mă gândesc că am câștigat toate trofeele, suntem liniștiți, nu mai transmiți [motivație echipei], iar jucătorii vor să vadă implicarea ta! 

- Asta înseamnă că bucuria, satisfacția de după câștigarea unui trofeu, după un meci bun, se epuizează repede și treci imediat la obiectivul viitor, nu? Asta e ideea?
- Succesul e atât (n.r. - gesticulează, indicând ceva minuscul) Cât contează succesul? Contează sacrificiul, contează enorm munca din spate! Succesul durează o zi, două zile, ai pierdut următorul meci și te înjură! Se bucură toată lumea…Dar clipele alea, orele alea, minutele sau zilele alea [de muncă]...acea satisfacție nu se compară cu nimic.

- Prin asta crezi că ai câștigat respectul oamenilor de aici, din zonă? Totuși, să lucrezi 15 ani la un nivel înalt, la cluburi de top, și peste tot oamenii să te respecte... înseamnă că a fost ceva cu care i-ai câștigat. Crezi că acel lucru a fost dedicarea asta cu care spui tu că te-ai prezentat în fiecare zi la stadion, de parcă ar fi fost prima zi a job-ului?
- Nu reușesc să fac lucrul ăsta în fiecare zi, dar în marea majoritate a zilelor reușesc. Câteodată, și eu sunt într-un bad mood (n.r. dispoziție proastă), am o zi proastă, poate sunt și alte probleme decât… Dar încerc tot timpul să separ lucrurile și cred că reușesc să fac lucrul ăsta foarte bine, să separ meseria de viața mea, în general. Aloc mult timp, fac multe sacrificii, de multe ori sunt probleme la echipă, dar vin acasă și sunt un alt om. Plec de acasă, vin aici, sunt un alt om. Pentru că așa cred… Dacă le amestecăm, cred că nu trăim bine niciunde, nici la fotbal, nici acasă. Adică, dacă am multe probleme acasă, nu vin cu ele la teren. Dacă am probleme aici, nu mă duc cu ele acasă. Reușesc să separ lucrurile astea. Bine, e și datorită vârstei. Înainte, nu eram așa. Mergeam acasă, nu vorbeam cu nimeni, eram nervos, nu-mi convenea nimic. Acum, datorită vârstei, probabil că e mai multă înțelepciune care mă ajută să separ lucrurile astea, știi? Ar fi greșit dacă n-am face-o.

- Da.
- Însă... Ți-am spus, pentru mine, profesionalism înseamnă ca lucrul pe care îl faci să aibă prioritate, să fie numărul unu în viața ta. Dacă e numărul doi, dacă vrei să faci și party și să joci și fotbal, să antrenezi, nu merge! E foarte greu aici.

- Aici, pe lângă fotbal, știu că ai și investiții, afaceri, imobiliare, Horeca.
- Da, eu locuiesc aici, practic.

Cosmin Olăroiu, despre investițiile din Emirate

- Plănuiești să te muți cu totul?
- Nu. Am o casă aici, în care vin când vreau. Sunt și investiții, pentru că, de exemplu, eu am construit o casă și mi s-a oferit un preț de două sau de trei ori mai mare decât banii pe care i-am investit.

- Aici, în Dubai?
- Da. Și, atunci, e și o formă de investiție, iar toate achizițiile acestea le-am făcut pentru că e un mediu prielnic investițiilor. E o țară în plină dezvoltare, cu o infrastructură extraordinară, care a crescut enorm de mult acum, deși e foarte cald. Apropo, una dintre problemele mele.

- Așa.
- Nu mai știu cine mi-a zis că vrea să meargă la nu știu ce plajă. Jucătorii vin la mine cu orice fel de problemă, să nu crezi că noi vorbim doar despre fotbal. Ei vin [să-mi ceară] bilete la concert, că nu știu cine cântă. Eu nici nu-i cunosc pe ăștia! Și vin jucătorii la mine: «Mister, nu ne ajuți și pe noi?». Am vorbit cu cineva, le-am făcut rost de bilete... Concertul începea la 19:00 și aveam un joc amical, a trebuit să mut meciul ca să ajungă ăia la concert. Fel și fel de lucruri. Dar pentru ei înseamnă enorm.

- Să știe că ești acolo lângă ei.
- Vin cu diferite lucruri... că nu știu ce vrea soția cadou și nu găsesc să-i cumpere. Sunt mult mai multe lucruri decât ceea ce înseamnă «du-te stânga, du-te dreapta pe teren». Cred că, plus-minus, toți antrenorii pot antrena, însă diferența se face mental. Dacă reusești să-i aduci mental acolo unde vrei tu, e enorm! Și faci o diferență enormă în acest fel, dar pentru asta trebuie să știi multe lucruri, pe care eu nu le știam înainte. Le-am învățat pe urmă, ba chiar le-am studiat.

- Exact asta voiam să te întreb. Tu ai avut dintotdeauna adaptabilitatea asta crescută și calitatea aceasta necesară de a comunica foarte bine într-un mediu străin sau ți-ai șlefuit în timp calitățile astea?
- Nu cred că ne naștem cu nimic. Avem anumite abilități cu care ne naștem, însă le dezvoltăm.

A ajuns în Coreea de Sud la 28 de ani

- Cât de mult te-a ajutat faptul că la 28 de ani ai ajuns în Coreea de Sud?
- Enorm m-a ajutat.

- Ai ajuns într-o societate complet diferită, care, practic, te-a forțat să te adaptezi și să mai înveți cum să relaționezi cu niște oameni.
- M-a ajutat foarte mult în modul de a gândi, pentru că acolo e o societate în care oamenii sunt foarte, foarte disciplinați, cu o disponibilitate mare la efort, la muncă. Enorm de mare disponibilitatea! Practic, mici roboți, așa cum îi numeam eu, dar lucrul ăsta m-a schimbat, că eram un tip așa... vedeam lucrurile mai altfel. Apoi am văzut seriozitatea, implicarea lor și toate aceste lucruri și am început să fiu ca ei, iar asta m-a ajutat și pentru competiție. Când am fost acolo, aveam un coleg, Badea...

- Vorbești despre Pavel Badea de la Craiova, nu?
- Despre Pavel Badea, da. Am jucat cu el la Craiova și el m-a recomandat echipei care m-a adus acolo (n.r. Suwon Samsung Bluewings). La fel, și el era un tip foarte ambițios, iar la un moment dat intram în competiție cu ei. Alergau ăia (n.r. coreenii)... și chiar alergau, adică nu era de glumă cu ei. Încercam să-i depășim și, de multe ori, se supărau pentru că îi pedepsea antrenorul sau chestii din astea. Dar era o chestie pozitivă competiția pe care o cream noi, am învățat multe lucruri acolo despre viață, despre modul în care trebuie să fii, să te comporți, despre muncă… multe lucruri care-s total diferite de [locul de] unde venim noi. Plus că... ieri vorbeam cu Cara (n.r. - secundul Gabriel Caramarin).

- Ce anume?
- Îi spuneam de momentul în care m-am dus acolo prima oară (n.r - în Coreea de Sud) și am început să fac diferite exerciții proprioceptive și tot felul de alte lucruri, antrenament psihokinetic și tot așa. Eu nu făcusem niciodată astfel de lucruri, le stricam ălora gardurile și toate lucrurile de acolo. După aceea, când m-am întors în România și am început să lucrez și eu acele chestii cu jucătorii mei, era foarte greu pentru ei. Caramarin a fost unul dintre jucătorii mei, stăteam de vorbă, povesteam, și zicea: «Mamă, țin minte că mi se părea așa de complicat. Acum, lucrurile par mai simple...».

- Coreea de Sud, adică o țară deloc avansată din punct de vedere fotbalistic.
- Au terminat pe 3 sau pe 4 la Campionatul Mondial, nu? (n.r. - la turneul final din 2002, găzduit de sud-coreeni alături de Japonia)

- E adevărat, dar, istoric vorbind, n-aveau o tradiție.
- N-aveau de unde să aibă, dar au ajuns acolo pentru că au avut o strategie, pentru că au știut ce vor. Primul lucru pentru a reuși în viață: trebuie să știi ce vrei. Dacă nu știi ce vrei, bâjbâi, o iei prin toate locurile ca să ajungi undeva unde nu știi.

Cosmin Olăroiu: „La 23-24 de ani, mi-au spus că nu mai pot juca fotbal”

- Apropo de cum v-ați adaptat... Sau, mă rog, să vorbim doar despre tine, să nu vorbim și despre Pavel Badea. Cum te-a schimbat pe tine experiența în Coreea de Sud, că pe Luțu n-a reușit să-l schimbe, din păcate.
- Ți-am spus, fiecare om e diferit, fiecare om are trăiri diferite, n-avem cum să fim toți la fel. Când eram în Coreea, eu aveam carnet de antrenor. Având problema asta la spate...

- Te-ai gândit din timp că va trebui să te retragi ...
- Da, practic mie la 23-24 de ani mie mi-au spus că nu mai pot juca fotbal.

- Și ai jucat pe durere încă atâția ani?
- Până la 30 de ani am jucat cu aprobări. Și atunci m-am gândit că trebuie să fac altceva, să am un backup la meseria de fotbalist.

- Adică ai știut ce vrei, apropo de ce vorbeam mai devreme. 
- Da. Și am început să mă pregătesc. Când eram jucător, antrenorul pe care-l aveam acolo a fost foarte bun, am învățat foarte multe lucruri de la el. Spunea într-o conferință de presă: «Ăsta m-a înnebunit. După fiecare antrenament trebuia să-i explic lui de ce am făcut toate lucrurile astea și de ce nu am făcut altele. Mă teroriza, două ore după antrenament trebuia să stau de vorbă cu el».

- Deja aveai curiozități profesionale. 
- Asta zic, m-am pregătit din timp pentru lucrul ăsta. Când am început să antrenez, la 30 de ani, aveam un bagaj de cunoștințe. Sau cel puțin așa credeam la momentul ăla.

Prima oprire, FC Național

- Cum l-ai convins pe Gino Iorgulescu să-ți dea pe mână o echipă de prima ligă la 30 și ceva de ani?
- Nu l-am convins eu, el m-a convins pe mine. Mai aveam un an de contract și trebuia să mă întorc la echipă. Am avut o discuție cu el, el știa de mine, de faptul că sunt preocupat de asta, și m-a întrebat dacă nu vreau să încep. Atunci am renunțat la cariera de jucător, chiar dacă mai aveam contract, pentru această meserie. Era o oportunitate extrem de mare pentru mine să încep de la Divizia A.

- Ce crezi că a fost? Curaj, inconștiență sau fler?
- Din toate. N-ai cum să știi asta.

- Dacă ai avea un club pe mână acum, i-ai da echipa pe mână unui antrenor de 30 de ani, fără experiență?
- Da, dacă-l văd că vrea! Au fost multe momente grele la începutul meu la Național, în care Gino a fost alături de mine. De asta am spus că îi voi fi recunoscător toată viața. În momentele alea ai tendința să cedezi, ai dubii asupra ta, te gândești că nu ești suficient de bun, că nu știi multe lucruri. El venea tot timpul și discuțiile pe care le aveam cu el mă aduceau pe linia de plutire. E un tip extrem de cerebral și m-a ajutat enorm, eu fiind copil la meseria asta, fără experiență foarte mare. Judecam puțin cu inima. De atunci și până în prezent, am lucrat cu mulți președinți de club, dar nu cred că am întâlnit unul ca el. Orice antrenor tânăr ar avea nevoie de un Gino care să-i îndrume pașii la început de meserie. Nu știam pe cine să bag, pe X sau pe Y, iar el îmi spunea: «Ai 7 zile până la meci. Ai timp să te gândești, poate îți face Dumnezeu echipa până atunci».

- Și așa se întâmpla?
- După 3 zile, unul se accidenta sau avea o problemă. Îmi spunea: «Ai văzut, aveai atâtea pe cap, te consumai atât...». Și multe alte lucruri. Văzând munca depusă, putea să aprecieze. Deși erau momente grele, spunea: «O să reușim, o să vedeți». Și atunci am ajuns chiar foarte aproape să câștigăm titlul cu Național. Dar lucrurile nu sunt la fel la toate cluburile. Sunt președinți care n-au încredere în oamenii tineri și știu ei mai bine decât tine. Așa e în 90% dintre cazuri.

Antrenor în prima ligă la 31 de ani

- În mod cert, Gino știa mai multe decât tine în momentul ăla. Dar a găsit totuși o variantă să nu-ți toarne agresiv în cap chestiile astea, ci să te îndrume, nu?
- Cred că el știa să evalueze foarte bine. Nu-ți spunea «Ar fi bine să te ridici de pe scaun și să mergi acolo». Spunea «Ai încercat vreodată să mergi până acolo, să vezi cum e?». Atunci mă gândeam «Ia să mă duc să încerc». Avea o abilitate de a comunica... pentru un antrenor tânăr înseamnă enorm. Mai ales că mie dacă-mi spuneai să o iau la dreapta, o luam la stânga, că eram tâmpit! Să ai un asemenea om lângă tine te ajută să-ți fie mult mai ușor.

- Cum te-au privit la început jucătorii mai bătrâni din vestiar? 
- N-am avut nicio problemă de genul ăsta. Zero!

- Era totuși complicat să câștigi un vestiar la 30 de ani.
- N-am avut niciodată probleme de genul ăsta, la nicio echipă. Una e să antrenezi un jucător motivat să-și aranjeze viața după ce termină cu fotbalul și alta e să antrenezi jucători multimilionari, pe care trebuie să-i motivezi într-un mod diferit.

- Ai găsit cheia și colo, și colo. 
- Da, da, da. Dacă te uiți atent, cu ei trebuie să lucrezi diferit. Fiecare are un nume, trebuie să știi ce înseamnă numele ăla, să-l evaluezi și să-l motivezi. Asta e varianta simplă. Nu poți să-i spui ăluia că îi dai 3 lei, că nu-l interesează, nu-i schimbă viața cu nimic.

Titlu pierdut în fața lui Dinamo în ultima etapă

- Atunci, în anii de început, ai fost la un pas să câștigi titlul cu FC Național. S-a pierdut în ultima etapă, la Craiova. Ai simțit atunci că trebuia să fie anul lui Dinamo?
- A fost... îmi aduc aminte că la un moment dat li s-a luat 3 puncte la Piatra Neamț, apoi le-au fost date înapoi.

- Pentru un blat. 
- Până la urmă, au făcut diferența. E dureros. Cred că durerea pe care am simțit-o atunci, că mi-a fost foarte greu, m-a ajutat foarte mult.

5 etapea fost FC Național lider în acel sezon. În ultima rundă, a căzut pe locul 2, iar Dinamo a luat titlul

- Te-a încărcat.
- Da. Apoi am știut ce vreau. Am pierdut titlul și am zis că vreau să-l câștig. Am spus: «Trebuie să fac orice pentru a câștiga titlul». Durerea a fost atât de mare încât am simțit tot timpul că trebuie să fac lucrul ăla. Apoi, când am câștigat, a fost o bucurie enormă. Omul care vânează e un animal. În momentul în care simte gustul sângelui, știe pe ce drum să o ia.

Prima descălecare la Steaua

- Prima încercare după FC Național a fost Steaua, unde ai stat destul de puțin. Era prea mare clubul sau prea mare presiunea în momentul ăla?
- Era prea mic creierul meu.

- Cum așa?
- Era prea mic.

- Ai avut niște frecușuri și cu Pițurcă atunci, parcă.
- Nu, nu am avut nicio treabă cu Piți. El fusese antrenor...

- Se retrăsese cumva într-o poziție de manager, a zis «Să vină Oli, că e tânăr»...
- A fost o conjunctură. Lucrurile erau diferite la momentul ăla. A doua oară când am mers acolo, erau clare.

- Spui că nu ai evaluat corect situația, practic.
- Nu am evaluat, nu am judecat lucrurile, am crezut că sunt atotputernic și pot schimba lucrurile cum vreau eu. Dar așa cum am spus, era o conjunctură diferită în club. Nu ar fi frumos să vorbesc despre lucrul ăsta, dar asta a afectat și echipa. Până la urmă totul s-a clarificat, s-a mers într-o singură direcție și toate lucrurile au mers pozitiv apoi. E greu să lucrezi la un club în care ai «n» președinți, «n» conducători și tot așa. Unul te întreabă de ce o iei în stânga, altul de ce o iei în dreapta.

- Încă nu se limpeziseră apele atunci. Păunescu versus Gigi Becali...
- Multe lucruri ... Dar de ce să vorbesc despre lucrurile urâte din viața noastră?

- Hai să vorbim despre alea frumoase atunci, pentru că al doilea mandat la Steaua a fost momentul de aur. Titlu, supercupă, semifinale de Cupa UEFA, grupe Champions League după 10 ani...
- Cele mai frumoase momente pentru mine. Am câștigat multe trofee, am avut șansa asta, Îi mulțumesc lui Dumnezeu, însă alea au fost cele mai frumoase.

- În evaluarea asta pui și toate trofeele câștigate aici, în Golf.
- Tot. Toată cariera mea de până acum. Alea au fost momente foarte frumoase. Eram și tânăr, aveam alte trăiri. Am lucrat cu un grup de oameni extraordinari, la nivel de conducere și echipă. Mă refer la toți cei implicați la Steaua în momentul ăla. Cred că atunci s-a creat la Steaua o chimie extraordinară între staff, echipă, conducere. Cred că era mai mult decât o familie. Relația pe care o aveam cu Gigi e total diferită față de [ce a avut] oricare alt antrenor al Stelei. Vorbim de relația noastră înainte de a ajunge la Steaua, care a continuat acolo. MM, Argăseală, echipă, jucători extraordinari. Chimie în echipă, între jucători, cu tot ce înseamnă management, staff tehnic, conducere. Atunci, toată lumea merge în aceeași direcție și nu ai cum să nu reușești.

- E o chestie care se construiește sau uneori e nevoie și de un pic de noroc să se așeze toate piesele perfect?
- Toți vorbesc despre «Ce noroc are ăla», «Ce șansă a avut ăla»... Eu definesc norocul ca fiind momentul de intersecție al oportunității cu pregătirea. Eu nu cred că poți fi ignorant și să ai noroc, dacă nu știi... Atunci mă duc și eu să joc la cazinou, că am 3 lei și vreau să fac 1.000. Dacă nu știu să joc, de câte oportunități am nevoie? Și în orice altceva, în afaceri... văd mulți oameni care se apucă de afaceri neștiind nimic despre ele. Unii reușesc, pentru că pot învăța, se adaptează foarte ușor, au progresie foarte mare, însă alții eșuează, pentru că nu poți aștepta oportunitatea neavând cunoștințe. Trebuie să ai cunoștințe și să întâlnești oportunitatea. Așa reușești. Cam așa văd eu lucrurile. Cred că echipa aia, construită în timp, a fost o simbioză aproape perfectă.

- A fost exact intersecția despre care vorbeai.
- Da. Orice om are nevoie de oportunități, dar același om trebuie să se gândească că în momentul în care vine oportunitatea, trebuie să știe despre ce este vorba.

- Să fie pregătit. 
- Da.

- Momentul ăla magic a avut și bucăți de suferință. 
- Ar trebui ca toată viața noastră să fie perfectă? Există vreo zi perfectă în viață?

- De la un punct încolo ar începe să devină plictisitor.
- Depinde la ce te raportezi. Viața îți oferă «n» posibilități de a cunoaște și vedea lucruri, de a călători, de a te intersecta cu alte culturi, alți oameni. E un proces permanent de învățare până când murim. Viața îți oferă multe lucruri pozitive, bucurii, satisfacții, dar trebuie să vii și tu în întâmpinarea ei cu ceva, ca să nu te plictisești, să găsești alte lucruri. Competiția la un moment dat nu mai e cu ceilalți, e cu noi.

- Motivația despre care vorbeam mai devreme. Să-ți găsești întotdeauna o resursă, ca să rămâi în joc.
- Da. Mai întâi trebuie să te raportezi la tine. Câteodată ai un feedback negativ din partea echipei sau a clubului și atunci trebuie să găsești puterea de a merge mai departe.

Cosmin Olăroiu, despre returul de tristă amintire cu Middlesbrough

- Momentul dureros pe care încercam să-l aduc în discuție este semifinala [de Cupa UEFA] cu Middlesbrough.
- Acum depinde cum privim lucrurile. Din ce punct de vedere? A fost o performanță foarte mare sau un eșec?

- Primul impuls după un meci pierdut este suferința. După care analizezi și pui în context.
- După orice meci pierdut există suferință, indiferent că joci semifinală [europeană] sau în campionat cu ultima clasată.

- E adevărat, dar cred că gradul de frustrare crește cu cât te apropii de realizări mai mari.
- Crește intensitatea emoției, da. OK, a fost un eșec sau o performanță?

- A fost o performanță care poate fi privită drept performanță după ce te vindeci de durerea eșecului.
- Da, dar tu ai un grup de oameni care trebuie să meargă mai departe. Au și ei viețile lor, iar tu, dacă te scufunzi...

- Îi tragi și pe ei după tine.
- Da. Și atunci tu trebuie să fii omul care-i trage pe ei la suprafață. Trebuie să-ți găsești tu motivația, cuvintele, emoția pe care să o transmiți pentru a merge mai departe. Viața nu rămâne acolo. Dacă tu nu reușești să treci peste momentul ăla... Te gândești: «OK, am mers la Craiova și am pierdut titlul (n.r. - cu FC Național). Am fost aici aproape să ajung în finală europeană». Și am ajuns, am ajuns ulterior în finală de Champions League (n.r. - se referă la Liga Campionilor Asiei, unde a jucat finala în 2015 alături de Al Ahli). Am pierdut, apoi am vrut să câștig. În momentul de față, targetul meu este să câștig o competiție majoră, de asta mai antrenez. Lucrul ăsta mă motivează. Asta mă face să pun în balanță anumite lucruri când iau decizii. Mă întreb unde am posibilitatea de a câștiga un trofeu major? În ce țară?

- Cum ați depășit momentul acela, returul cu Middlesbrough?
- Eram în continuare angrenați în campionat, jucam cu Rapid la câteva zile și chiar ne-au bătut, pentru că nu reușiserăm să ne revenim. Era firesc. Apoi am revenit și am câștigat. Îmi aduc aminte că nu am dormit deloc, iar dimineața, după micul dejun, am ținut o ședință cu jucătorii, în care le-am spus ce am simțit eu cu adevărat. Lucrul ăsta cred că ne-a ajutat pe toți să trecem peste acel moment. Apoi ne-au așteptat suporterii la aeroport, s-au comportat extraordinar și le-au arătat jucătorilor apreciere, dragoste. Suporterii sunt un element important în viața unei echipe.

- Ai revăzut meciul ăla vreodată? MM spunea că pentru el rana a fost atât de dureroasă încât nu s-a mai uitat la meci.
- Niciodată! Dar îl am în minte pe tot, nu-l voi uita niciodată. Am discutat cu jucătorii de multe ori... suntem un grup care ține legătura, jucătorii și o parte din staff am rămas în același raport, ne mai întâlnim. Chiar acum a fost un eveniment al lui Mihăiță Neșu. Omulețul ăsta este extraordinar, nu-mi dau seama de unde găsește atâta putere! Pentru mine este mai mult decât un exemplu, un om cu o putere enormă. Noi credem despre noi că suntem puternici, apoi întâlnim un om care îți schimbă total percepția despre ceea ce înseamnă valorile vieții și puterea noastră. Vorbeam cu Lovin, și spunea că «Dacă te întorci tu acasă și ne mai strângem la tine...» Bine, acum nu mai pot să joc, că data trecută am jucat fotbal și m-a omorât Nicoliță. De acolo cred că m-am accidentat, acum trebuie să-mi dea banii pentru tratamente, să-mi plătească tratamentul. Ne mai strângem și vorbim. Vorbeam și cu Goe (n.r. - Dorin Goian), îi spuneam «Bine bă, dar nu înțeleg. Ieșeam la atac, iar când pierdeam mingea voi vă retrăgeați ca să-i marcați pe ăia care nu mai ieșeau, că nu mai puteau, erau morți». Mi-a zis: «Tu crezi că noi mai înțelegeam ceva în momentele alea, la ce era acolo?»

- Deci pe toți vă bântuie frânturi din finalul ăla de meci. 
- Daaa ... lui Mihăiță i-am zis când a intrat pe teren: «Am nevoie de un singur lucru. Spune-i lui Carlos sau unui jucător să cadă un minut. Am nevoie de un minut, că nu reușesc să vorbesc cu ei, e un vacarm atât de mare încât nu mă aud. Întrerupeți puțin jocul». A intrat, s-a terminat meciul, ne-au bătut ăia. Mi-a zis: «Tu crezi că am ținut minte până acolo ce-mi spuseseși tu?» Fiecare avea fișă personală, video cu adversarul direct, știa tot. Era Downing... L-am băgat pe Bălan și i-am zis: «Trebuie să-l blochezi pe piciorul stâng, atât». Intră pe teren, îl întreabă Rădoi ce joacă. «Mijlocaș dreapta». «Ai grijă la Downing, să-l blochezi pe stângul lui». Apoi, Downing a driblat cu stângul și ne-a dat gol! E greu să gestionezi... gândește-te că au fost echipe mari, Barcelona a pierdut cu Liverpool, de la 3-0 la 3-4. Vorbim despre echipe mari, nu ca noi. În momentul în care intervine panica, nu mai ai cum să controlezi. Nu mai ai răspuns de la ei. Panică, creierul blocat, adrenalină...

Minutul de respiro de care n-a avut parte Steaua cu Middlesbrough

- Panica ajunsese și pe bancă?
- Cu siguranță. Îți dai seama, la vârsta aia...

- Adică fiecare țipa în legea lui, era...
- La Supercupă (n.r. - Supercupa EAU din februarie 2023) a fost arbitru polonezul care a arbitrat acum finala Campionatului Mondial. A dat 12 minute de prelungire. În minutul 110, într-o fază, a fost lipsă totală de reacție la noi, dar Al Ain a ratat. Am început să țip la arbitru, că a prelungit prea mult, nu știu ce. Nu înțelegea ce se întâmplă, a venit la mine, i-am zis ce i-am zis, mi-a dat cartonaș roșu...

- Ca să rupi un pic tensiunea momentelor sau ce?
- Da! Pe urmă m-am întors, a așteptat să ies din teren. Am mai vorbit puțin cu staff-ul și a trecut un minut, un minut și jumătate. Ei  (n.r. jucătorii) au respirat. Altfel, intensitatea jocului nu le permitea lucrul ăsta. Au respirat, s-a așezat un pic.

- Ăsta este minutul de care aveai nevoie la Middlesbrough.
- N-am știut ce să fac atunci, dar am învățat. Trebuia să fac ceva, dar nu m-a dus mintea la momentul ăla. Apoi am învățat, iar acum am făcut-o. S-a degajat mingea, a mai durat puțin și a fluierat finalul. Jucătorii au respirat puțin, erau într-o situație fizică grea și le-am dat un minut de repaus.

Prejudecățile cu care s-a confruntat „afară”

- După acel vârf de carieră la Steaua ai plecat la Al Hilal. Sincer vorbind, te așteptai să prinzi o echipă în Europa? Veneai totuși de la o semifinalistă de Cupă UEFA. 
- Trebuie să iei ce ți se oferă. Percepția noastră despre români este puțin diferită față de realitate. Având experiența asta afară de mulți ani, întâlnind mulți români, toți cred că noi suntem umili, foarte buni muncitori...

- Toți străinii. Asta este impresia lor despre români.
- Da. Noi suntem oamenii ăia care muncim, suntem umili, ne pot manevra ei cum vrem. De asta o mare parte dintre români merg să muncească afară. Sunt percepuți ca oameni umili. Bine, și în alt fel, dar nu trebuie să vorbim despre asta.

- Colegii de la Libertatea au avut o serie foarte interesantă în ultima perioadă, despre români capabili. Au făcut diverse interviuri cu medici din SUA, IT-ști, ingineri, oameni în poziții foarte bune în profesiile lor, care demontează o parte dintre prejudecățile astea de care te-ai lovit și tu. Tu, la rândul tău, în zona sportului, ești unul dintre acei români care schimbă percepția. 
- Asta am vrut să fac, să schimb percepția. Noi nu suntem așa, dar așa ne percep ei. Românii au multe vârfuri, în fiecare meserie, dar e foarte greu să-i păstrăm din cauza conjuncturii din țară.

- Ăștia sunt oameni care profesează în străinătate, unde au o reputație impecabilă. 
- Asta spun, sunt foarte buni acolo, dar e păcat că oamenii foarte buni activează acolo, că avem vârfuri în SUA, Germania, Canada sau Asia.

- Sau în Emirate. Uite, stăm de vorbă cu tine aici, când puteam sta în România. Și tu ești un vârf.
- Dacă aveam posibilitatea asta, dacă mediul oferea posibilitatea asta, ar fi fost extraordinar. Fiecare om poate contribui la valoarea țării respective, la creșterea ei din diferite puncte de vedere. Dar noi nu ne permitem lucrul ăsta ca țară.

- Să investim suficient în sport încât să te păstrăm pe tine, de exemplu.
- Sau în medicină... cred că sunt alte priorități înaintea sportului. Ce era evident înainte de Revoluție este că aveam o preocupare extrem de mare pentru sport. Asta ne făcea cunoscuți în toată lumea.

- Era un sistem complet diferit, care nu poate funcționa într-o societate democratică. Nu funcționează nicăieri așa restrictiv, să nu aibă voie nimeni să plece în altă parte. Atunci nu plecai pentru că nu aveai voie. Dacă puteau pleca toți cei din Steaua '86, ar fi plecat. Nu mai apucau să facă performanța aia.
- Dar cred că ar fi reușit să vină cu alți jucători și să obțină o performanță apropiată. Era potențial, erau jucători cu potențial. Fiecare fabrică trebuia să aibă echipă. Jucai la IMGB... vai de capul meu, ce meciuri erau la Divizia B, cu Autobuzul, Rocar sau Progresul. Cred că erau meciuri mai tari la Divizia B decât în Divizia A în momentul ăla. Aveai cu ce să vii din spate. Academii, echipe de juniori... Îmi aduc aminte că la Steaua veneau la selecție sute de jucători în fiecare an, la fiecare grupă de vârstă. Atunci, din 1.000 de jucători, tu selecționai 20 cu care mergeai mai departe, dintre care doar 3-4 ajungeau la performanță.

- Erau mult mai puține variante de petrecere a timpului liber pentru un copil. Ce altceva aveai de făcut decât să joci fotbal între blocuri?
- Da, știu... între blocuri, la școală și tot așa. Gândește-te că noi făceam 1.000 de atingeri pe zi, jucând la școală, la antrenamente, în pauze și tot așa. Alocai un timp mult mai mare exercițiului, fără să-ți dai seama.

- Și atunci când ajungeai să te înregimentezi într-o echipă de fotbal, aveai deja o grămadă de deprinderi din zona asta. Doar le șlefuiai.
- Cred că este vorba despre cele 10.000 de ore pe care trebuie să le aloci.

- Ca să ajungi bun într-un domeniu, nu?
- Am citit lucrul ăsta. Cam 10.000 de ore.

Cosmin Olăroiu: „Momentele grele își au locul în inima și mintea noastră”

- Întorcându-ne la percepția străinilor despre români, spune-mi te rog un moment în care te-ai simțit mândru văzând în timp real cum se schimbă impresia cuiva despre tine. Te-ai întâlnit cu o grămadă de oameni importanți aici, în business, în sport, din Guverne...
- Sunt multe momente, e greu să aleg unul. De multe ori, anumiți oameni mi-au cerut mie sfaturi legate de viața lor, copiii lor. Chiar cineva foarte important de aici îmi spunea: «Vreau ca băiatul meu să aibă personalitate, capacitatea de a lua decizii...». Îi spuneam: «E foarte greu la voi. Ierarhia este deja stabilită și indiferent ce lucrezi tu cu el, el va ști tot timpul că există X care este mai mare decât el, și că el trebuie să i se subordoneze acelui om. Atunci, singura lui variantă este să-l duci să trăiască în afara țării, ca să poată crește liber și să fie propriul lui stăpân». Pentru că, de fapt, toți oamenii spre asta tânjesc.

- Spre independență.
- E o formă, statutul este un lucru important în viața noastră. Eu vorbesc despre percepția pe care am simțit-o eu. Poate nu peste tot este la fel, dar am simțit asta în multe momente. Și am luptat să înțeleagă că nu este așa, că noi nu suntem așa de fapt.

- Întorcându-ne un pic la fotbal... Care ar fi cel mai mare regret al carierei, titlul pierdut cu Național în ultima etapă, semifinala cu Middlesbrough sau finala de Liga Campionilor Asiei pierdută?
- Trebuie să mă gândesc la 3 lucruri negative din viața mea? Nu pot să mă gândesc la altele pozitive? De ce trebuie să mă gândesc la lucrurile astea? De ce să nu mă gândesc la ce aș putea face de acum încolo? Trebuie să gândim pozitiv. Dacă vorbim despre o carieră a oricărui om, în orice domeniu, și sunt 3-4 lucruri negative și 10 sau 20 pozitive, ne gândim la 10 sau la 4? Ele își au locul în inima și mintea noastră, să nu crezi că trecem peste ele.

- Practic, tu din toate aceste momente din carieră care nu s-au încheiat cu victorii ți-ai tras motivația pentru viitor. 
- În sezonul în care am pierdut finala Champions League Asia, ținta era să trecem de grupe. Noi nu reușiserăm niciodată asta, în istoria clubului. Și am ajuns în finală, unde am pierdut 0-1 în două meciuri, cu o echipă extrem de puternică. A fost un lucru pozitiv sau un lucru negativ? Dacă cariera mea s-ar fi terminat la acel meci de Champions League sau la cel cu Middlesbrough, ce aș fi gândit eu? Că a fost un lucru pozitiv sau negativ?

- Dacă te-ai fi oprit acolo, cred că ai fi interpretat-o ca pe un lucru negativ. Faptul că ai continuat și ți-ai aruncat motivații în viitor, schimbă lucrurile. 
- OK. Gândește-te că am început o meserie, am ajuns cu ea în momentul în care am pierdut semifinala UEFA... titlul l-am câștigat după, nu?

- Da. 
- Gândește-te câți oameni fac meseria asta și nu ajung niciodată să câștige un titlu, să joace o semifinală. Atunci, poți privi lucrurile astea din două unghiuri. Eu am încercat tot timpul să o fac din unghiul care să mă ajute pe mine. Alte persoane au percepții diferite, ei spun că este un eșec. OK, poate pentru voi este, dar pentru mine nu.

- Este exclus ca cineva să scoată din cariera ta doar cele 3 eșecuri. Cele 21 de trofee cu care ești în top mondial nu au cum să fie ignorate.
- Știi ce se întâmplă? Cred că pentru noi se bucură doar familia când câștigăm. Așa este în general în viață. Însă în meseria asta, noi aducem tot timpul bucurie suporterilor, jucătorilor, familiilor acestora. Jucătorii ăștia vin aici, fac o muncă cu mine, ajung să câștige meciuri, competiții și bani cu care se întorc acasă. Familiile sunt fericite și așa mai departe, generăm bucurie. Mulți n-ajung niciodată să joace într-o finală, într-o semifinală. Trebuie să privim lucrurile și așa, să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ce am realizat, nu să ne gândim că sunt eșecuri. Altfel n-aș fi reușit să trec peste momentele alea, să merg mai departe.

Negocierile eșuate cu AEK Atena

- Spuneai că motivația ta în momentul ăsta este că câștigi un trofeu major. Asta îți blochează cumva eventualele planuri de a te întoarce în Europa? Ești foarte analitic de felul tău...
- Ce posibilități am să mă întorc în Europa?

- Anul trecut știu că ai avut o ofertă foarte interesantă din Grecia.
- Interesantă. Dar atât. Și lucrurile nu s-au petrecut așa cum gândeam la momentul ăla. Am venit, am discutat, tipul cu care am discutat era foarte OK. M-a întrebat: «Dacă vii la noi, ce jucători vrei să schimbi?». Îi zic: «Mi-e foarte greu să răspund. Dar vreau să te întreb și eu o chestie: dacă ai fi în locul meu, ce jucători ai schimba?» Mi-a spus: «Aș ține doar 3 sau 4 din tot lotul». I-am răspuns că «Dacă-ți spuneam eu lucrul ăsta, mi-era frică că vei spune că sunt tâmpit. Eu știu că nu poți schimba 20 de jucători, dar nu am văzut lucruri foarte interesante (n.r. în echipă)». A fost foarte corect, onest omul. Mi-a zis că vor să schimbe, că vor aduce, vor face, vor drege. I-am zis că nu cred, iar acest lucru nu s-a întâmplat.

- Adică n-au schimbat nici după ce au mers mai departe cu alt antrenor, n-au reformat echipa.
- Au schimbat antrenorul după 3 luni. Și jucătorii, mulți dintre ei, după ce au eșuat în Europa League. Apoi au schimbat tot.

- E vorba despre AEK Atena.
- Așteptările de la mine sunt foarte mari. Cel puțin așa cred. Dacă merg undeva, ei vor să câștig.

- Și atunci, tu trebuie să te asiguri că ai condiții suficiente ca să poți ridica ștacheta. 
- Eu nu pot face minuni, că nu sunt magician. Atunci, am nevoie de suport mental, logistic și tot așa.

- Mă uitam și aici, la Sharjah, cum s-a schimbat clubul după venirea ta.
- Percepția jucătorilor a fost: «Bine, vine ăsta, și ce o să facă?». După aia, când au început să se miște lucrurile, și-au dat seama că altele sunt cerințele de la ei.

- Logistic înseamnă, ca să explicăm, să ai o sală de forță dotată foarte bine, un vestiar care arată foarte bine, un teren bun, astfel încât jucătorii să se simtă într-un context profesionist și să-și ridice nivelul.
- Exact. Ei trebuie să știe că sunt alte așteptări și de la ei, nu numai de la cei care vin, precum un antrenor nou.

Cosmin Olăroiu: „Antrenorii români nu sunt foarte bine cotați în Europa”

- Și aici, la oferta asta de la AEK Atena, nu ai simțit că clubul poate oferi condițiile astea pentru performanță. Deci nu a fost neapărat nevoie de parte financiară, ci de condiții pentru performanță.
- De-a lungul timpului am avut discuții cu mai multe cluburi din Europa, dar nu cluburi care... știi ce se întâmplă? Te duci la un club și ai 20% șanse de reușită să scape de retrogradare. Cum a fost la Jiangsu. Asta a fost dorința clubului în prima fază, a doua să fim între primele 5 echipe, a treia să ne calificăm în Champions League. Lucrurile s-au întâmplat pas cu pas în direcția asta. De asta spun că sunt lucruri care depind foarte mult de club. Pentru mine, evitarea retrogradării a fost obiectiv oarecum ușor. Eram scăpați după 6 etape, făcuserăm 18 puncte și nu ne mai gândeam la retrogradare. Nici nu ne gândiserăm. Dar dacă mergi și eșuezi, ai închis cu lacătul poarta aia, nu mai ai ce să cauți. Atunci, trebuie să cântărești foarte bine ofertele. Dacă ai posibilitatea de a merge la un club care poate câștiga ceva, să facă ceva important, merită să încerci. Dar noi, ca antrenori, nu suntem foarte bine cotați în Europa în momentul de față.

- «Noi», ca antrenori români?
- Români, da. Îl avem pe Răzvan în Grecia...

- Loți, care e în liga a doua franceză. Nea Mircea...
- În rest, nu avem o cotă foarte mare ca antrenori. Și e păcat, cred că dacă i s-ar da posibilitatea unui român... dar știi cum e, să vezi un român conducând în Anglia? Li s-ar părea puțin ciudat.

- Tu aici, în zona Golfului, ai fost la cluburi care au acțiuni, oameni importanți la cluburi din campionatele puternice ale Europei. Nu ți s-a propus niciodată o chestie de genul ăsta?
- Cred că am fost foarte important acolo ca să-mi propună lucrul ăsta (n.r. - râde).

- Voiam să te mai întreb dacă simți un progres real al fotbalului din zona asta. Vorbeam și cu ceilalți antrenori români cu care am discutat în Arabia Saudită...
- Da, e un progres constant. Investiții majore în Arabia Saudită, și aici, oarecum...

- Aici e un pic pe scădere, din punct de vedere financiar?
- Și China e în scădere, dar vor reveni.

- Apropo de China, ai mai recuperat ceva?
- Nu. Vor reveni, o să vezi. Și aici și acolo. În momentul în care ridici nivelul, așa cum s-a întâmplat în Arabia Saudită, automat și celelalte țări din jur vor ridica nivelul.

- E o competiție bazată pe mândrie, pe orgoliul local.
- Bineînțeles. Și atunci, ușor-ușor, vor ridica și ei nivelul. Mulți nu știu care este beneficiul echipei atunci când vin jucători importanți, dar cu siguranță există un beneficiu la nivel de competiție, de țară.

- Arabia Saudită de asta bagă atâția bani. 
- Exemplul Ronaldo, la Al Nassr. Toate echipele vor să-l bată, toți jucătorii să intre în competiție cu el, toți spectatorii să-l vadă. Așa și la noi. Vin Pjanic, Alcacer, Manolas, jucători importanți care atrag oameni la stadion. Anul ăsta, dacă se va face un calcul, cred că este anul cu cea mai mare audiență pe stadion. Am jucat multe meciuri cu stadionul plin. Și în deplasare, am jucat cu Jazira în campionat... pfiu! Și meciul 3-3, spectacol, au avut ce să vadă. Asta spun, ridică nivelul competiției. Nu neapărat al echipei respective, cât al competiției.

- Apropo de jucătorii importanți care vin în campionate de genul ăsta. Cum reușești să-i motivezi? Spuneai că e complicat să-i motivezi cu bani. Nu pentru bani vin aici, ei vin cumva să se liniștească.
- Au mândrie, discutând cu ei poți realiza ce fel de persoană este fiecare. Reușim oarecum să-i evaluăm, apoi să găsim o modalitate de a comunica cu ei și a-i motiva.

Prieten cu Fabio Cannavaro și Rafa Benitez

- Cum ai reușit să câștigi respectul și prietenia unor nume importante din fotbal? Știu, de exemplu, că ești foarte bun prieten cu Fabio Cannavaro. Te-am văzut pe la un dineu cu o grămadă de personalități, precum Roberto Carlos. Cu Rafa Benitez spui că ai o relație bună, că țineți legătura, vorbiți prin mesaje. Cum ai intrat într-un circuit din ăsta care este greu accesibil?
- Am fost săptămâna trecută la un eveniment cu foști jucători mari, Roberto Carlos, Deco. Am stat de vorbă foarte mult cu Deco, aș fi vrut să iau un jucător manageriat de el în vară. Și el ar fi vrut să vină la noi, dar jucătorul a anunțat în ultima zi că nu mai vine, că pleacă în Brazilia. Discutam cu Deco despre asta. Jucătorii te evaluează foarte rapid. Noi suntem oameni deschiși. Mă refer la staff, unde fiecare are rolul și importanța lui. Spunem lucrurile așa cum sunt, chiar dacă de multe ori nu le plac, nu sunt satisfăcuți de ce aud. Dar asta e. Cred că ei apreciază asta într-un anume fel. Plus că nivelul de competență este foarte important pentru ei. Au lucrat la cluburi mari, știu fotbal. Dacă ești la un nivel pe care ei îl acceptă sau agreează, cred că este mult mai ușor să le câștigi aprecierea.

- Adică tu te vezi în ochii acestor nume foarte importante din fotbalul mondial privit cumva la același nivel. Altfel n-ar fi prieteni cu tine. 
- Nu știu asta, nu am cum să spun lucrul ăsta. Eu cred lucrul ăsta, dar ei pot răspunde la asta, nu eu.

- Ne apropiem de finalul acestei discuții stufoase, interesante, cu o grămadă de lucruri pe care le-am aflat de la tine despre viața printre străini, cum să impui respect străinilor și cum să-ți găsești motivația indiferent câte trofee apar pe parcurs. 
- Cred că oamenii trebuie să rămână motivați pentru a trăi. Fiecare dintre noi are tendința de a trăi mai bine și lucrul ăsta ne împinge înainte. Găsim în noi o motivație dacă știm să o căutăm bine.

Succesul în viziunea lui Cosmin Olăroiu

- La mulți, totuși, apare suficiența. La unii prea devreme, înainte să fi realizat ceva. De asta este important că un om cu atât de mult succes în atât de multe contexte diferite, cum s-a întâmplat la tine...
- Ce înseamnă succes pentru tine?

- Să ajungi la obiectivele pe care ți le stabilești.
- Pentru mine nu înseamnă asta.

- Dar?
- Să mă duc acasă și să trăiesc bine cu oamenii pe care îi iubesc, care mă iubesc. Pentru mine, succesul înseamnă ca băiatul meu să își dorească să vină să stea cu mine. Sunt mulți copii care evită să își vadă părinții, au alte treburi de făcut. Și-ți spun o chestie: când a murit maică-mea, fiul meu a stat cu ea în spital foarte mult timp. Ăsta este pentru mine succesul, nu fotbalul.

- Sigur, sunt paliere diferite. Succesul în zona emoțională, a familiei...
- Ăsta este cel mai important. Pentru că ăsta îți permite să vii și să ai potențial la locul de muncă. Chiar dacă aloci mai mult timp jobului decât familiei, la familie e succesul. Aici (n.r. in fotbal) e oarecum previzibil, dacă muncești, reușești. Dar cu familia este imprevizibil. Cunosc multe cazuri de genul ăsta, se pot întâmpla fel și fel de lucruri.

- Pe care nu le poți controla în totalitate.
- Nu ai cum. Pentru mine, succesul înseamnă ceva legat de oamenii apropiați.

- Care te iubesc și fără să ai succes în partea cealaltă. Afecțiunea lor nu este condiționată de trofeele pe care le câștigi în fotbal. Dar trofeele le poți câștiga doar dacă ești împlinit, liniștit și motivat din zona familiei. 
- Altfel n-ai cum. De asta spun că sunt legate între ele. Am fost prima dată la ziua fiului meu la 18 ani. Îți dai seama? La 18 ani. Pentru că 29 ianuarie era zi de cantonament, și ca antrenor, și ca jucător. Și n-am reușit să merg. Faptul că am această satisfacție contează mai mult decât 20 de trofee sau câte sunt. Altele sunt valorile vieții, spre altceva trebuie să tindem.

- Odată cu trecerea anilor, devii un pic mai emoțional și preocupat de zona asta. Sigur, atunci când ești tânăr este înfometat de succes profesional, ignori zona afectivă de acasă...
- Te întreb pe tine: de ce mergi la serviciu?

- Pentru că îmi place ceea ce fac.
- Îți aduce o satisfacție emoțională, profesională...

- Da, dar care nu poate sta singură pe balanță.
- Apoi câștigi niște bani, cu care ce faci?

- Îmi ofer o viață după niște standarde pe care mi le doresc și permit. Mie și celor din jur.
- Vezi că te raportezi la ceilalți? Tot ceea ce faci, până la urmă, nu e doar pentru tine. E pentru oamenii ăia de acasă, cărora le oferi satisfacția profesiei tale, a muncii tale. Munca îți dă o remunerație pe care tu, ca om... sunt convins că dacă ai 3 lei, dai familiei tale 2 lei, iar unul pentru tine.

- Cred că sunt puțini care pot trăi singuri pe lume.
- Asta spun. Până la urmă ne întoarcem tot acolo. Și tu dacă ai de lucrat 10 ore la redacție, le lucrezi. Și neglijezi oarecum timpul alocat familiei. Dar până la urmă, satisfacțiile și bucuria ta vin de acolo (n.r. din familie). Aici cred că ar trebui să raportăm succesul.

- Și cum să le ținem într-o balanță decentă.
- Bineînțeles. Asta depinde de fiecare în parte.

- Mă bucur că am atins și zone mai profunde.
- Știi că sunt destul de idiot ca să spun ceea ce gândesc. Așa văd eu lucrurile.

- Le vezi bine și sper ca oamenii să fi înțeles profunzimea discuției, să se fi bucurat de dialogul dintre noi și să fi învățat ce e de învățat din discuția despre succes. 
- Sunt lucruri personale, noi vedem lucrurile diferit ca oameni. Fiecare se raportează la altceva.

- Și contextul este diferit.
- Bineînțeles. Oamenii știi cum judecă în general? Spun: «A, ăla a câștigat un milion. E altceva». Nu, nu e nimic altceva. Până la urmă, totul e la fel. Schimbă posibilitățile și confortul, dar nu substanța.

- E adevărat, oamenii judecă de multe ori superficial, doar prin prisma confortului. «Ai câștigat 7 trofee și 20 de milioane de euro, ești fericit». Dar nu este suficient. 
- Un om care câștigă 1.000 de euro poate fi la fel de fericit ca unul care câștigă un milion de euro. Sau chiar mai fericit. Pentru că atunci când se întoarce acasă, fetița lui îi deschide ușa și îl ia în brațe. Un om care câștigă un milion de euro poate să aibă o viață care este un dezastru, să fie foarte trist, supărat, anxios, depresiv, chiar dacă are suma aia de bani în cont. Până la urmă, trăim un amalgam de emoții ca oameni, alături de cei care ne înconjoară. Sunt astfel de cazuri, precum sunt și cazuri în care oameni care au reușit au mers mai departe și au făcut și alte lucruri decât în sfera lor de activitate. Dar până la urmă, satisfacția noastră cea mai mare care este? Asta, nu? Așa văd eu lucrurile.

Cosmin Olăroiu: „Vreau la națională într-un context în care pot ajuta”

- Mulțumesc, Oli, pentru dialogul ăsta super interesant. Mă bucur că am avut ocazia să vin aici în Emirate să te provoc...
- Mulți îmi spun: «De ce nu te duci să antrenezi [în altă parte]?». Cum să mă duc dacă nu mă cheamă? Rămân unde sunt.

- Naționala zice că te cheamă. Nu știu cum te cheamă, că niciodată nu se pupă chemarea lor cu planurile tale. Nu s-a intersectat oportunitatea cu pregătirea, cum spui tu. Ai pregătirea necesară, dar oportunitatea dinspre Federație a trecut pe lângă tine deocamdată. Sincer acum, sunt o grămadă de microbiști care speră să te vadă cândva pe banca naționalei. 
- Și eu sper să ajung undeva, cândva, dar vreau să ajung într-o conjunctură în care pot ajuta. De fapt, noi asta face. Ajutăm.

- E adevărat, dar și mâine dacă ai veni la echipa națională, experiența pe care o ai nu are cum să nu fie de ajutor unei naționale de nivelul nostru.
- Sunt de acord cu tine. Dar vreau să te întreb, cu cât? Impactul cât la sută poate fi?

- Orice impact de peste 1% este bun. Atât timp cât nu o iei în jos...
- Cu ce schimbă 1%? Că facem egal cu Bosnia? Dacă acum pierdem, cu acel 1% în plus facem egal cu Bosnia? Sau cu Macedonia?

- Pe unde ai fost ai căutat rata de progres, ai vrut să vezi cât se poate progresa. Crezi că fotbalul românesc este în momentul ăsta într-un punct din care foarte greu poate progresa?
- Foarte greu. Foarte greu... așa cred eu.

- Și cum facem să schimbăm ceva?
- Cred că sunt alți oameni care pot răspunde, mult mai implicați în fenomen, care pot vedea lucrurile diferit.

- Sigur, sunt implicați și le văd de aproape, dar nu reușesc să le schimbe. Tocmai de asta uneori o perspectivă din exterior este mai valoroasă și mai limpede decât a lor.
- Noi suntem echipă de nivel A și avem nevoie de antrenor de nivel A? Sau suntem o echipă de nivel B și avem nevoie de antrenor de nivel A, sau suntem echipă de nivel C și n-avem nevoie de antrenor de nivel A?

„Cineva m-a întrebat dacă poate cumpăra o echipă din România”

- Cred că acum suntem undeva spre nivel C și ne trebuie un antrenor de nivel mai bun, care să ajute cumva.
- Exact, te ajută să treci de la C la B. Ideea este să ajungi de la C la A. Asta nu o poate face, însă, antrenorul. Trebuie să avem o strategie foarte bună la nivel național, ca toți oamenii care sunt în conducerea acestei țări, și nu vorbesc despre Federație, să contribuie la asta. Sunt echipe care trăiesc din drepturile de televizare, care nu-și permit investiții. Apropo, mi-a spus cineva acum ceva timp că vrea să investească și m-a întrebat dacă poate cumpăra o echipă în România.

- Cineva de aici din zonă?
- Da. I-am spus că poate cumpăra o echipă din România. M-a întrebat câți jucători străini sunt. Era interesat să investească, să aduci jucători tineri, să-i crească, apoi să-i poată vinde. Ca un fel de business.

- Nu e un model foarte diferit de ce fac cluburile din România.
- I-am spus că mă interesez. M-am interesat, pot juca 3 jucători extracomunitari. Unul care să fi jucat la națională la un Mondial, unul care să fi jucat nu știu câte meciuri la națională în ultimul timp... nu mai știu exact.

- Da, e un plafon pentru extracomunitari. Suntem țară în Uniunea Europeană și atunci circulația e liberă în UE. 
- Bun, dar regulile astea sunt în Anglia. Pentru că ei sunt TOP și la ei e nevoie să vină jucători TOP. Eu, în România, nu pot face asta. N-am nevoie de jucătorii care au jucat la Campionatul Mondial sau de cei care au 15 selecții la națională.

- E o discuție mai largă. Și așa vin o grămadă de europeni de nivel îndoielnic, blocând accesul alor noștri, a celor tineri. Dacă vin și extracomunitari de toate nivelurile...
- Nu, nu asta spuneam. În același timp pot veni jucători tineri de perspectivă, cu potențial foarte bun, care să joace și să ridice nivelul campionatului. Poate un jucător care a fost la Campionatul Mondial ultimul pe listă și nu a jucat deloc nu e la fel de productiv ca unul tânăr care își dorește să ajungă în Europa, la un nivel superior. Atunci, el vine cu motivație și dorință în plus, ca să crească, și poate ajuta mai mult. Criteriile astea sunt foarte bune, dar pentru un fotbal dezvoltat. Tu ai nevoie de omul ăsta care să vină să facă investiții, să aducă jucători tineri pe care să-i pună lângă români. Aici trebuie să existe un criteriu ca să joace jucătorii români.

- Avem regula U21...
- Da, nu discut eu lucrurile astea, nu sunt treaba mea. E nevoie de jucători competitiv, chiar dacă sunt mai tineri. Nu ești Anglia, să zici că vrei doar jucători de TOP, care să fi jucat [la nivel mare]. Nu ne permitem. Chiar dacă ne-am permite, nu vom lua topul, ci de la coada topului. Nu știu cât de mult ajută. Am văzut jucători străini în România mai slabi decât cei locali. Și atunci?

- Da, tocmai pentru că accesul străinilor este foarte ușor, mai puțin al celor extracomunitari.
- Nu vreau să aud lucrul ăsta, când aud despre comunitatea asta (n.r. Uniunea Europeană) înnebunesc. Nu sunt politician, nu înțeleg nimic și nu vreau să înțeleg nimic din politica asta. Ce înseamnă comunitar? Toată lumea spune «Uniunea Europeană ne-a interzis, Uniunea Europeană ne obligă să facem»... dar ce ne dă nouă Uniunea Europeană?

- Oho... foarte mulți bani, foarte multe investiții și o deschidere pe care n-am fi avut-o probabil fără să fim în UE în ultimii 15 ani. Sunt foarte multe zeci de miliarde...
- Ne dau lucruri pe care le iau înzecit înapoi.

- Nu, invers. Raportul este invers, crede-mă. Până acum, pe cifre, am primit de 3 ori mai mult decât am returnat.
- Deocamdată. Dar va fi un moment în care se va plăti un preț, pe care cred că nu-l vom plăti noi, ci copiii noștri sau copiii copiilor noștri. Nu mă interesează pe mine ce spune Uniunea Europeană. Pe mine mă interesează ce este bine pentru mine ca țară. Atunci, dacă eu vreau să joc cu 7 jucători locali, nu pot face regula mea? Ca țară, am prioritate, nu mă obligi tu să joc...

- Nu-ți interzice nimeni să joci cu foarte mulți locali.
- Asta e liber, dar ei spun ca jucătorii comunitari să aibă același statut. Atunci tu aduci un jucător mai bun decât mine cu 2%. Dar eu dacă joc, într-un an cresc cu 20% și îl pot depăși pe el. Dar dacă el vine și joacă în locul meu?

- Discuția nu e simplă.
- Da, și nici nu vreau să mă mai raportez la Uniunea Europeană. Când aud de ea, am alergie. Vreau ca noi, românii, să ne raportăm la noi. Ce suntem, ce putem face? Și noi putem face lucruri, și noi trebuie să ajungem să avem o echipă națională bună. De ce poate Bosnia? De ce sunt mai bune decât noi Bosnia, Ungaria? Cum a ajuns Ungaria la nivelul care e?

- Cu foarte multe investiții.
- De unde?

- Din partea Statutul.
- Care, Statul, cine e?

- Suma taxelor adunate de la populație, dar e cineva care apasă un buton.
- E unul. Și atât.

- Acolo e simplu, e autoritarism. Dacă Orban zice «Facem asta», atunci asta se face. 
- Asta spun. Vezi, ca să ajungi la nivelul A, nu ține de mine sau de tine. Ține de la primul om care decide, în jos, până la nivelul fotbalului. Trebuie ca toată lumea să se gândească: «În următorii 10 ani alocăm o parte din bugetul pentru sport fotbalului». Drepturi de televizare, investiții, impozite, fel și fel de lucruri.

Cosmin Olăroiu, despre transformarea sportului în prioritate națională

- Sportul în România are un nivel de impozitare bun, foarte bun în raport cu alte țări din jur.
- Da, am înțeles, mi-au spus lucrul ăsta. Apoi, dacă tu furi banii, normal că n-ai cum să progresezi.

- Să știi că în sportul românesc sunt bani. Nu mulți, nu plouă cu bani, dar sunt suficienți. Dacă ar fi gestionați corect, s-ar crește.
- Nu cred că există strategie.

- Păi nu. Fiecare, în fiecare județ și oraș face cum îl taie capul. Fiecare primar cum vrea, în funcție de interesele lui. Nu există o chestie generalizată.
- Când eram copil, mergeam la școală, unde în fiecare săptămână veneau antrenori de fotbal, de baschet, de atletism, judo, toate sporturile, care urmăreau copiii la orele de sport, la diferite activități.

- Da, și îi selectau: «Tu de mâine vii la baschet, tu la handbal»...
- Asta spun. Aveai o strategie. Fiind 10.000 de jucători, unii activează în prima divizie, și 9.000 în cealaltă divizie. Aveam 12 serii la Divizia C, era greu să citești ziarul la câte echipe erau, să vezi clasamentele la 12 serii... era greu.

- S-a schimbat totuși foarte mult societatea în integralitatea ei față de acum 30 de ani, e cu totul altceva. 
- OK, dar așa s-ar putea schimba și metoda prin care am putea ajunge acolo. Atunci asta era metoda.

- Tu ești din generația cu cheia la gât. Dacă în anii '80 aveai Playstation și iPad, mai ieșeai în fiecare zi în fața blocului să joci fotbal? Eu nu cred.
- Eu nu știu ce... de iPad știu, dar să mă joc pe Playstation nu știu. Nu știu nici să-i dau drumul.

- Dacă ai fi copil, ți s-ar părea mult mai spectaculos, mai cool să stai acasă și să-l iei în echipă pe Ronaldo decât să ieși în fața blocului și să te tăvălească unul prin noroi. 
- Sunt de acord cu tine. Modul nostru de a supraviețui și a avea o viață mai bună în momentul ăla era prin sport. Copiii care aveau abilități tindeau spre sport pentru că le oferea o viață mai bună, posibilități mai mari de a reuși în viață. În anii ăia, s-a putut cu metoda X. Hai să căutăm o metodă adaptată la societatea noastră, prin care să aducem copiii, să creăm ambientul necesar ca echipa națională să aibă performanță. Aveam jucători care activau la Real Madrid, Barcelona, Atletico, în Portugalia, în campionatele puternice. Acum nu mai avem jucători la nivelul ăsta. Degeaba mă gândesc eu, te gândești tu sau se gândește Hagi, care a făcut o Academie din banii lui...

- Tu de fapt spui că e nevoie de un fel de moment zero la nivel de gândire guvernamentală, de transformare a sportului în prioritate națională.
- Mai mult sau mai puțin. De exemplu la handbal am văzut că avem echipe bune, care joacă prin Champions League. Noi, la handbal, dominam lumea, jucam la Olimpiadă. Îmi aduc aminte, Stîngă, Voinea, Drăgăniță... știu toată echipa. Ți-o spun pe toată, o visez și acum la 30 sau 40 de ani de atunci. Atât de mare era bucuria și satisfacția pe care ne-o ofereau. Sau la atletism. Chiar vorbeam cu Szabo, am mâncat într-o seară cu ea și o întrebam fel și fel de lucruri din pregătirea ei.

- A venit aici?
- Nu, în Qatar. Încercam să-mi dau seama cum se pregătesc ei ca să aibă un potențial fizic atât de mare, de anduranță. Acum, impactul căldurii ridică pulsul foarte mult. Cum reușim să producem mai mult oxigen ca să putem alerga mai mult, să avem o recuperare mai bună? Îmi spunea că atleții se antrenează la peste nu știu câte mii de metri (n.r. altitudine) o anumită perioadă de timp, ceea ce nu se poate în fotbal. Aveam sportivi extraordinari și sportul era cel mai mare ambasador al nostru, până la urmă. Toată lumea, dacă întrebi de România, ți-i spune pe Hagi, Nadia...

- Ilie Năstase. A spus o vreme și Halep. 
- Da, asta spun. Când nu ai, e greu să împarți un lucru. Nu știu dacă ne permitem ca sportul să fie nu prioritate națională, ci măcar una dintre priorități.

- Încă o dată: dacă banii n-ar mai fi cheltuiți așa aiurea, ai putea face ceva progrese.
- Cred că avem mai mare nevoie de investiții în sănătate, educație decât în sport.

- Până la urmă și sportul este o componentă a sănătății unui popor. 
- Dar știi cum e, noi vorbim din afară.

- Sau de la graniță, nu chiar din afară. Tu ești un om implicat în sport...
- Eu sunt din afară, tu ești de la graniță.

- Mulțumesc mult pentru dialogul ăsta, Oli! Sper că a meritat și pentru voi să urmăriți dialogul pe care l-am avut aici, în Emiratele Arabe Unite, cu Cosmin Olăroiu, unul dintre cei mai de succes antrenori români, cu 21 de trofee câștigate deja, care se pregătește de noi și noi aventuri aici, sau poate în Europa în curând. Vă mulțumim încă o dată. Până data viitoare, aveți grijă de voi.

Tot din „Profu' de Sport”:

PROFU' DE SPORT

Marius Șumudică, invitat la episodul #17 din podcastul „Profu' de Sport” » Marile obiective, povești spectaculoase și detalii despre venirea la Rapid: „Îi dau un singur sfat lui Dan Șucu”

PROFU' DE SPORT

Mirel Rădoi, invitat la episodul #16 din podcastul „Profu' de Sport” » Fostul selecționer, la momentul adevărului: „Recunosc că nu e ușor de lucrat cu mine”