Lecţie de fotbal "predată" de Xavi: "Combină, pasează, joacă! Gîndeşte repede, caută spaţii"

- Multă lume a descris prestaţia Barcelonei în victoria cu 5-0  în faţa Realului, din noiembrie 2010, drept cea mai bună evoluţie din istorie. Pînă şi Wayne Rooney a recunoscut că s-a ridicat în picioare, în livingul său, şi a aplaudat.
- (faţa lui Xavi se luminează) Serios? Pe bune? Rooney? Asta mă face să fiu mîndru. Rooney, wow! Rooney e extraordinar, ar putea juca la Barcelona. Şi, stai, înainte ca lumea să înceapă să se gîndească la titluri ca: "Xavi îl sfătuieşte pe Rooney să semneze cu Barcelona" - deşi, mi-ar plăcea! - ceea ce vreau să spun este că e genul nostru de fotbalist.
Meciul ăla a fost minunat, cel mai bun pe care l-am jucat vreodată. Sentimentul de superioritate a fost incredibil - şi gîndeşte-te că adversara era Real Madrid! Ei nici n-au atins balonul. Madre mia, ce meci! În vestiar, ne-am aplaudat unii pe alţii în picioare.

- Ai menţionat posesia incredibilă pe care Barcelona o are meci de meci. Am putea spune că nu a mai existat niciodată o echipă cu o identitate - indiferent de condiţii - atît de clară ca a echipei tale, dar şi a naţionalei Spaniei. Totul se leagă de posesie. Iar asta e identitatea voastră - o caracteristică ce pare să fi devenit dominantă.
- E bine că Barcelona şi Spania sînt un punct de referinţă în acest moment. Nu pentru că sînt ale noastre, ci pentru ceea ce reprezintă. Pentru fotbalul ofensiv şi nu speculativ, noi nu aşteptăm. Presăm adversarul, vrem posesia, vrem să atacăm. Unele echipe nu pot sau nu vor să paseze mingea. De ce mai joci? Pentru ce? Care e scopul? Ăla nu e fotbal. Combină, pasează, joacă! Ăsta e fotbalul - cel puţin pentru mine. Pentru antrenori ca, nu ştiu, (Javier) Clemente sau (Fabio) Capello, există un alt tip de fotbal. Dar e bine că stilul Barcelonei e modelul acum, şi nu celălalt.

- Totuşi, unii s-au plîns că Spania a fost plictisitoare la Campionatul Mondial. Aţi tot cîştigat cu 1-0.
- Nu e vorba că am fost noi plictisitori, ci cealaltă echipă a fost. Care a fost scopul Olandei? Penalty-urile. Robben rupea ritmul. Bam, bam, bam. Binenţeles că am fost plictisitori - adversarul ne-a făcut să fim. Paraguay? Ce au făcut ei? Au construit o defensivă extrem de bună şi au aşteptau o şansă - din mingi care nu anunţau nimic. Mai departe, pierdeau mingea. Cînd îţi dai seama că ai în spatele tău un adversar de 2 metri şi e tot peste tine e mult mai greu decît crede lumea.

- Deci, care e soluţia?
- Gîndeşte repede, caută spaţii. Eu asta fac: caut spaţii. Toată ziua. Caut continuu. Continuu, continuu. (Xavi începe să gesticuleze ca şi cum s-ar uita în jur, întorcînd capul). Aici? Nu. Acolo? Nu. Cei care nu au jucat fotbal nu realizează întotdeauna cît de greu e. Spaţii, spaţii, spaţii. E ca atunci cînd te joci pe PlayStation. Mă gîndesc: "La naiba, e un apărător acolo, deci trimit mingea dincolo". Văd spaţii şi pasez. Asta e ceea ce fac eu.

- Ăsta e principala caracteristică a Barcelonei şi o găseşti la toate grupele clubului, nu-i aşa? Cînd i-aţi bătut pe Real Madrid, 8 dintre cei 11 jucători de start proveneau de la Masia, cu 3 finalişti pentru Balonul de Aur - Lionel Messi, Andres Iniesta şi tu.
- Unele echipe de juniori sau echipe de tineret se gîndesc cum să cîştige, noi ne facem griji pentru educaţie. Vezi un copil care joacă dintr-o atingere, pum, cu capul sus şi te gîndeşti: "Da, o să ajungă mare". Adu-l aici, să-l antrenăm. Modelul nostru a fost impus de Johan Cruyff, e modelul Ajax. E totul despre jocurile gen "măgăruş" ( 5 contra 2 la noi), cu un om la mijloc. Rondo, rondo, rondo. (Pase, pase, pase) ÎN. FIECARE. ZI. E cel mai bun exerciţiu care există. Înveţi să-ţi asumi responsabilitatea şi să nu pierzi mingea. Dacă pierzi mingea, intri la mijloc. Pum-pum-pum-pum, mereu o singură atingere. Dacă ajungi la mijloc, e umilitor, ceilalţi te aplaudă ironic şi rîd de tine.

- Colegul tău Dani Alves a spus că tu nu joci ca să alergi, tu faci echipa să alerge obligîndu-ţi colegii să se mişte în anumite zone. "Xavi joacă în viitor", zice Alves.
- Ei fac ca totul să fie uşor. Fotbalul meu înseamnă pase dar, wow, dacă-i îi am pe Dani, Iniesta, Pedro, Villa... am atîtea opţiuni. Uneori, mă gîndesc: "Frate, unul sau altul o să se enerveze pentru că am atins mingea de 3 ori şi nu i-am pasat încă". Mai bine i-aş da mingea lui Dani, pentru că el a urcat deja în bandă de 3 ori. Cînd Leo nu primeşte mingea, simţi că se enervează... iar următoarea pasă e pentru el.

- Filozofia de joc a unei echipe trebuie să fie sinonimă cu succesul, nu-i aşa? Arsenal joacă un fotbal  frumos, Arsene Wenger e un foarte respectat antrenor, dar echipa nu a mai cîştigat un trofeu de ani de zile. S-ar putea întîmpla asta şi la Barcelona?
- E aproape imposibil. Dacă trec doi ani şi nu ai cîştigat nimic, totul trebuie schimbat. Dar schimbi nume din echipă, nu identitatea unei echipe. Nu ai voie să te abaţi de la filozofia ta. Fanii noştri nu ar accepta o echipă care să stea în apărare şi să aştepte greşelile adversarului. Din păcate, lumea e alături de o echipă doar cînd cîştigă. Pe noi, succesul ne-a apropiat şi mai mult de fani. O să fiu egoist şi o să spun că pentru mine fotbalul de acum e extraordinar, eu în urmă cu 6 ani eram în pericol, nu aveam loc, peste tot erau jucători înalţi de doi metri, puternici, la mijloc se juca agresiv... acum văd că Arsenal şi Villarreal joacă la fel ca noi.

- Crezi despre tine că eşti un apărător al unei filozofii de joc? Un ideolog?
- Păi, ori asta, ori nimic. Sînt un romantic. Iubesc faptul că, în prezent, talentul, abilităţile tehnice sînt mai apreciate decît calităţile fizice. Sînt fericit că asta e prioritatea, dacă nu ar fi fost, nu am mai fi avut parte de acelaşi spectacol. Fotbalul e făcut pentru a cîştiga, dar satisfacţia noastră e dublă, pentru că noi jucăm spectaculos şi cîştigăm. Alte echipe cîştigă şi sînt fericite, dar nu e acelaşi lucru. Identitatea le lipseşte. Rezultatul e un "impostor" în fotbal. Poţi să joci foarte, foarte bine - ca noi, anul trecut, cînd am fost mai buni decît cei de la Inter - dar să nu cîştigi. Pentru noi, e ceva mai important decît rezultatul, ceva care rămîne în timp. O moştenire. Inter a cîştigat Liga Campionilor, dar nimeni nu vorbeşte despre ei. Pe mine, lumea m-a descoperit la Euro 2008, dar eu joc la fel dintotdeauna. E adevărat, totuşi, că am mai multă încredere în mine şi sînt mult mai liniştit. Astea sînt sentimente pe care le cîştigi cînd ai succes.

- Crezi că fotbalul englez a avut de suferit pentru că a adoptat o altă filozofie?
- S-a schimbat, stilul e mai tehnic. Dar înainte era direct, minge pe Crouch sau pe Heskey, numere 9 tipice, şi nu exista fotbal. Carragher, boom, minge aruncată în faţă; Terry, boom, minge trimisă în faţă. Cred că lucrurile se schimbă: Barry, Lampard, Gerrard, Carrick... sînt jucători care ştiu să controleze bine mingea. Te uiţi la ei acum şi te gîndeşti: "Isuse, încearcă să joace!"

- Este Paul Scholes Xavi al Angliei?
- (Xavi întrerupe discuţia, fiind foarte entuziasmat de numele pe care l-a auzit) Paul Scholes! Un model. Pentru mine - şi chiar vorbesc serios - e cel mai bun mijlocaş central pe care l-am văzut în ultimii 15-20 de ani. Vorbeam cu Xabi Alonso despre Scholes. E spectaculos, are toate calităţile: ultima pasă, goluri, e puternic, nu pierde mingea, are viziune. Dacă ar fi fost spaniol e posibil să fi fost mult mai apreciat. Jucătorii îl adoră.

- Se pare că Anglia nu prea are încredere în jucătorii tehnici.
- E păcat. Talentul trebuie să aibă prioritate. Abilitatea tehnică. Mereu, mereu! Binenţeles, poţi cîştiga meciuri fără să fii prea talentat, dar talentul este cel care face diferenţa. Uită-te la echipe: cine face diferenţa la Juventus? Krasici. Del Piero. La Liverpool? Gerrard, sau Torres, cînd era acolo. Talent, talent. Te uiţi la jucători şi te întrebi cine e cel mai bun? Cesc, Nasri, Ryan Giggs - omul ăsta e o bijuterie, e incredibil, toţi sînt jucători talentaţi. În trecut, îi adoram pe John Barnes şi pe Chris Waddle, erau foarte buni (ochii lui Xavi strălucesc, e entuziasmat) Le Tissier! Deşi aveau un stil diferit, îmi plăceau Roy Keane şi Paul Ince cum jucau împreună. Echipa aceea a lui United era foarte bună - echipa mea preferată din Anglia. Dacă aş fi plecat undeva în străinătate, acolo m-aş fi dus.

- Crezi că englezii au tendinţa de a supraestima jucătorii puternici din punct de vedere fizic? I-ai menţionat pe Carragher, Terry...
- Whoa! Stai! Uşor. Ei sînt fundamentali. Noi îl avem pe Puyol. Din punct de vedere tehnic poate nu e unul dintre cei mai buni, dar e incredibil prin felul în care se apără. Carragher şi Terry sînt necesari, incredibili, dar trebuie să se adapteze la fotbalul tehnic (nu invers). Pentru mine, asta e ceva ce vine natural, la fel şi pentru Messi, Iniesta, Rooney. Alţii trebuie să muncească pentru asta. Pentru ei e mai greu să ridice capul şi să paseze, dar trebuie să o facă.

- Dar, ştii, cînd un jucător îi este propus unei echipe, întrebarea vine imediat: "Cît de înalt e?"
- L-ai văzut pe Santi Cazorla (jucătorul lui Villarreal)? Poate tu crezi despre mine că sînt mic de înălţime, dar el îmi vine pînă aici (Xavi arată cu mîna în dreptul pieptului). Şi totuşi, e genial. Messi e la fel de mic şi e cel mai bun fotbalist din lume. Poate e vorba despre cultura fotbalistică, nu ştiu, dar în Anglia sînt luptători, războinici. Te uiţi la un meci al lui Liverpool şi îl vezi pe Carragher cum cîştigă mingea şi o trimite în tribune, iar fanii aplaudă asta. Pe noi, în Spania, nu ne-ar aplauda niciodată.

- Cum vezi duelul cu Arsenal din Liga Campionilor. Sînt ei diferiţi de echipele englezeşti? Sînt aşa un fel de Barcelona?
- Arsenal e o echipă foarte bună. Cînd mă uit la Arsenal, văd Barça. Îl văd pe Cesc cum trage echipa după el, îi văd pe Nasri, Arshavin. Diferenţa dintre ei şi noi e că noi avem mai mulţi jucători care gîndesc înainte să joace mingea, şi o fac mai rapid. Educaţia fotbalistică e cheia. Jucătorii noştri sînt aici de 10-12 ani. Cînd ajungi la Barça, primul lucru pe care îl înveţi este să GÎNDEŞTI! Gîndeşte, gîndeşte, gîndeşte! Rapid! (Xavi începe să gesticuleze, se uită în jurul lui). Ridici capul, te mişti, vezi, gîndeşti. Te uiţi în spatele tău, iei mingea. Dacă ai mingea, te uiţi să vezi care dintre colegii tăi e liber. Pum! Din prima. Uită-te la Busquets - cel mai bun mijlocaş care joacă dintr-o singură atingere. Nu are nevoie de mai mult. Controlează balonul, caută şi pasează din prima. Unii au nevoie de două, trei atingeri de balon şi, ţinînd cont de cît de rapid se joacă, asta înseamnă să fii prea lent. Alves joacă dintr-o atingere. Iniesta, dintr-o atingere. Messi, dintr-o atingere, Pique, la fel. Busi (Busquets), eu... 7 sau 8 fotbalişti care joacă dintr-o atingere. Rapid. De fapt, Charly Rexach, antrenorul pe care l-am avut la juniori, avea o vorbă: "a mig toc" (Să joci dintr-o jumătate de atingere a balonului).

- Arsenal - Barcelona naşte întrebări despre viitorul lui Cesc Fabregas...
- Eu, dacă aş fi plecat vreodată la altă echipă, m-aş fi gîndit la Barcelona - conexiunea e puternică. Cu Cesc se întîmplă acelaşi lucru. Dar acum e o problemă: Cesc costă mult. Cred totuşi că un fotbalist întotdeauna ajunge să joace acolo unde îşi doreşte. Cesc trebuie să ajungă la noi.

- Nu e tocmai ce-ar vrea să audă fanii lui Arsenal şi unii i-au acuzat pe jucătorii Barcelonei, inclusiv pe tine, că tulburaţi apele. Vara trecută au fost atîtea remarce dinspre Barcelona...
- Serios? Abia dacă am zis ceva atunci. Îmi imaginez că nu le-a plăcut. (Xavi face o pauză, adăugînd uşor, aproape ruşinat). Ştii, deseori, fotbaliştii nu gîndesc. Sîntem egoişti, nu realizăm. Am spus-o şi eu pentru că mă gîndesc la Cesc. El vrea să vină aici. Barcelona a fost visul lui întotdeauna. Dar e căpitanul lui Arsenal, punctul de referinţă, liderul. E greu pentru el că se află în situaţia asta. E la o echipă care joacă pe stilul lui, cu Wenger, care întotdeauna l-a tratat foarte bine, l-a educat, l-a crescut. Cesc îl respectă. Dacă ar fi jucat la Blackburn, să zicem, i-ar fi fost mai uşor să plece. Fii atent, adevărul e ăsta: vreau ca Fabregas să vină la Barcelona. Clubul nostru are un stil clar şi nu mulţi fotbalişti s-ar potrivi aici. Nu e uşor, dar Cesc se potriveşte perfect.

- Totuşi, te-ar înlocui pe tine?
- Eu nu văd noii jucători din echipă drept o ameninţate, nu zic: "ăsta e locul meu". Eu sînt mai degrabă pe ideea: "Adu-i aici, lasă-i să joace". Cu cît avem mai mulţi fotbalişti talentaţi la mijloc, cu atît mai bine. În urmă cu 4 sau 5 ani unii ziceau eu şi Iniesta nu putem juca împreun[. Nu putem? Uite cum stau lucrurile acum...

- Anul trecut, i-aţi bătut lejer pe cei de la Arsenal...
- Da, dar anul acesta ei sînt mult mai buni. Cred că e un dezavantaj pentru noi că am jucat şi anul trecut contra lor. Ne-au respectat prea mult, era ca şi cum ne lăsau să avem mingea, am avut-o în permanenţă, acasă şi în deplasare. Meciul de la Londra s-ar fi putut încheia cu 4-0, atît de mult am dominat. Dar s-a terminat 2-2. Anul ăsta e diferit.

- Care a fost reacţia ta la acest egal?
- Am fost fercit. Îmi place că avem parte de un meci extraordinar. Arsenal nu e genul de echipă care să vină să încerce să te enerveze, să rupă jocul, să distrugă orice spectacol. Dacă era Chelsea, te-ai fi gîndit: Madre mia, ne vor lăsa să avem iniţiativa, vor aştepta mult, se vor apropia, vor juca cu mingi pe Drogba şi Malouda. Dar nu, Arsenal vrea mingea. Va fi un fotbal total. Ca microbist aş plăti fără să stau pe gînduri un bilet la acest meci. Manchester United sau Chelsea ar juca speculativ, ne-ar lăsa nouă mingea. Arsenal n-o va face.

- Te atrage fotbalul englez? Jucătorii spanioli care au evoluat în Premier League sînt entuziasmaţi de ce trăiesc aici.
- E incredibil! Un adevărat show! Uite, ăsta e fotbal! Anglia chiar e locul în care s-a născut fotbalul, inima şi sufletul fotbalului. Dacă Barcelona avea fanii pe care îi au Liverpool, Arsenal sau Manchester United, noi am fi cîştigat 20 de trofee ale Ligii Campionilor! hahahha! OK, am exagerat, dar nu am văzut în viaţa mea ceva asemănător. Am cîştigat cu 3-1 la Liverpool cîndva şi am fost şi noi aplaudaţi cînd am ieşit de pe teren. În Anglia, fotbaliştii sînt mult mai respectaţi, e mai multă nobleţe, jucătorii nu trişează chiar
atît de mult. Toţi spaniolii care joacă aici iubesc atmosfera şi revin acasă cu o experienţă incredibilă. Dacă aş fi plecat la vreo altă echipă, aş fi ales Anglia.

- Finala Ligii Campionilor se dispută pe Wembley, iar asta face ca totul să fie cu atît mai special, nu?
- În 1992, aveam 12 ani şi fraţii mei au fost pe stadion, dar părinţii mei nu m-au lăsat să merg şi eu. Am plîns, dar nu am putut să-i conving. Mi-ar plăcea să joc pe Wembley. E special pentru Barça - şi pentru orice fotbalist. Anul trecut a fost vorba de rivalitatea cu Real Madrid, a fost ceva mai "murdar". Anul acesta e pentru cei nostalgici, e un eveniment mai special. Eu sînt un nostalgic. Sînt un romantic.