Ultima scrisoare a lui Sven-Goran Eriksson, dezvăluită de The Telegraph: „Nu mă pot gândi decât la un singur lucru”

Fostul tehnician, care a decedat la vârsta de 76 de ani, a lăsat pentru publicația The Telegraph un ultim editorial despre viața lui, iar familia sa și-a dat acordul ca textul să fie publicat înainte de funeraliile îndrăgitului antrenor:

Ultimul editorial al lui Sven-Goran Eriksson

„Viața e făcută ca să fie celebrată. Asta am crezut dintotdeauna. Cum ilustrez cel mai bine acest lucru?

Ei bine, poate că ați auzit povestea pe care unul dintre foștii mei jucători, Didi Hamann, o spune tuturor despre momentul în care am fost dat afară de Manchester City în 2008.

Era un turneu de după terminarea sezonului, în Thailanda, și Didi stătea pe marginea piscinei. Didi nu știa că Tord Grip, secundul meu, și cu mine fuseserăm concediați.

Și Tord, și eu eram amărâți, pentru că avuseserăm un sezon bun. Așa că am făcut ce ar fi făcut oricine în acea situație: am cumpărat niște sticle de șampanie.

L-am zărit pe Didi lângă piscină și i-am oferit un pahar. Când el e cel care istorisește aceste fapte, subliniază că era de-a dreptul uluit. M-a întrebat: «Ce e de sărbătorit, boss?»

Replica mea a fost cea pe care o dau și acum, când scriu ultimele mele cuvinte care vor fi publicate cine știe când: «Sărbătorim viața, Kaiser», i-am zis. «Viața».

Ne-am așezat pe marginea bazinului, pe șezlonguri, și am băut un pahar. Am sărbătorit viața. Aceasta a fost mereu mentalitatea mea, indiferent ce lucruri bune sau rele ni se întâmplă.

De când am primit vestea tristă că am cancer în stadiu terminal, mi-a fost foarte greu. Am avut zile în care m-am simțit foarte rău și alte zile, când m-am simțit mai OK.

În tot acest timp, am încercat să trăiesc fiecare zi cu un zâmbet pe buze. Întotdeauna trebuie să-ți păstrezi optimismul.

Când scrii un text despre moarte, cazi inevitabil pe gânduri. Totul s-a scurs atât de repede! Unde s-a dus viața asta?

Dar nu mă pot gândi decât la un singur lucru: a fost un vis. A fi managerul unei echipe de fotbal este una dintre cele mai frumoase slujbe din lume.

Vă pot spune cu mâna pe inima: nu m-am trezit în nicio dimineață în care să zic: «O, nu, iar trebuie să muncesc».

Fiecare zi a fopst o adevărată plăcere. Desigur, nu câștigi fiecare meci și uneori echipa ta joacă prost. Poți fi criticat din greu - dar nu prea contează.

E un lucru minunat să fii pe teren, la antrenamente, să discuți cu jucătorii și să-i ajuți să-și îmbunătățească jocul. Când te susțin 60.000 de oameni din tribune, aripile îți cresc imediat.

Mi se pare că ieri am acceptat prima mea slujbă - era, de fapt, în 1977, la formația suedeză Degerfors. Fusesem un fotbalist mediocru, așa că Tord mi-a dat câteva sfaturi.

Mi-a spus că ar trebui să nu mai joc fotbal. L-am ascultat. A fost decizia corectă. Ca fotbalist, mă antrenam din greu, dar n-am fost niciodată valoros.

Mi-a plăcut să antrenez mult mai mult decât mi-a plăcut să fiu jucător. Am avut noroc că am pregătit multe echipe la un nivel foarte înalt

La Goteborg - al doilea meu job - am cucerit Cupa UEFA. În Italia, cu Lazio, am luat titlul în Serie A și Cupa Cupelor.

Cu Benfica, în Portugalia, am câștigat de trei ori campionatul intern și am pierdut cu 0-1 Cupa Campionilor Europeni, în 1990, împotriva marelui Milan al lui Arrigo Sacchi.

Am mai trecut și pe la alte cluburi importante, am jucat și alte finale. Nu m-am descurcat prea rău.

A fost o mare onoare să fiu numit selecționer al Angliei, a fost poate cel mai frumos moment al carierei mele. Când am fost întrebat dacă-mi doresc această funcție, nu-mi venea să cred.

A fost una dintre cele mai fericite zile ale vieții mele. E o slujbă imposibil de refuzat. Au existat multe momente înălțătoare. Am învins Germania, la Munchen, în 2001, cu 5-1. Am fost la două Cupe Mondiale și la un Campionat European.

Dar au fost și clipe mai puțin faste. Federația engleză mi-a spus că trebuie să plec după World Cup 2006, iar echipa nu a trecut de sferturile de finală.

Am avut norocul să lucrez cu numeroși jucători de-a dreptul geniali. Wayne Rooney era dezlănțuit, unul dintre cei mai buni fotbaliști pe care i-am întâlnit vreodată

Nu voi uita niciodată un meci dinspre finalul sezonului 2005-2006 din Premier League, în care Rooney și-a rupt metatarsienele jucând pentru Manchester United pe Stamford Bridge, cu puțin înainte de începerea Cupei Mondiale.

Eram în tribune, cu mâinile împreunate într-o rugăciune. Când l-a văzut pe Rooney accidentându-se, mi-am spus: «R...t». Și apoi: «Doamne Dumnezeule!»

La selecționata Angliei, a trebuit să învăt metode noi de a lucra cu fotbaliștii. Am rămas uimit când ne-am deplasat în Japonia, la World Cup 2002, iar David Beckham a venit la mine în cea de-a doua zi și m-a întrebat dacă fotbaliștii pot să meargă la cumpărături.

Pe italieni nu-i auzisem niciodată să întrebe așa ceva. Da, desigur, am spus, și ne-am apucat să ne organizăm. Asta a devenit o mare problemă, pentru că nu trebuie să-i lași pe jucători să iasă singuri în oraș, mai ales cu Beckham.

Fotbaliștii italieni și portughezi puteau sta ore întregi la cafea și discuții. Nu aveau nicio problemă cu asta. Englezii însă simțeau nevoia să-și omoare timpul liber. Să aibă mereu o ocupație.

La fiecare turneu, aveau o cameră de relaxare cât casa mea de mare. Mă rog, poate nu atât de mare. Trăiau într-o cultură cu totul diferită.

Mi-ar fi plăcut să avem mai multe succese împreună, dar tot au fost niște vremuri magice. Cât am stat în Anglia și am fost selecționer, nu am auzit nicio vorbă rea rostită împotriva mea, din partea nimănui.

Toți erau educați și profesioniști, deși se vehiculau povești urâte despre viața mea particulară, lucru care nu mi-a plăcut.

Dacă aș fi cucerit un trofeu cu reprezentativa Angliei, aș fi ridicat cupa și m-aș fi retras pentru totdeauna. Ar fi fost perfect.

Mai devreme sau mai târziu, Anglia va cuceri un trofeu important și cred că asta se va întâmpla în viitorul apropiat, pentru că sunt niște jucători foarte buni. Echipa în sine are toată calitate.

De când am fost diagnosticat cu cancer, m-am bucurat enorm și m-am simțit extrem de norocos să-mi vizitez fostele cluburi pe care le-am antrenat.

Am fost invitat să vizitez și Liverpool și este o amintire pe care o voi prețui la infinit. A fost frumos, totul a fost frumos

Reacția publicului a fost minunată. Mi-a dat energie și optimism. Am plâns mult în ultimele câteva luni ale vieții mele. Au fost lacrimi de bucurie, în marea lor parte.

Aș vrea ca oamenii să mă țină minte drept un antrenor priceput, care a încercat să facă tot ce i-a stat în putință. Sper că s-au bucurat de mine ca manager.

Mesajul meu pentru toată lumea: nu renunțați! Nu renunțați niciodată! Nu renunțați, orice ar fi, acesta este mesajul meu pentru această viață.

Și, vă rog, nu uitați: viața trebuie întotdeauna sărbătorită!”.