Articol de Oana Duşmănescu - Publicat miercuri, 19 iunie 2024 11:47 / Actualizat duminica, 30 iunie 2024 11:23
Primul turneu final european a fost organizat de Franța și a avut patru participante: țara-gazdă, URSS, Cehoslovacia și Iugoslavia. Trei dintre protagoniste nu mai există în geografia zilelor noastre, iar una dintre ele, URSS, a cucerit primul titlu european cu ceva vâlvă.
La începutul istoriei Campionatelor Europene, formatul era total diferit de cel din zilele noastre. Primele trei runde se jucau în sistem tur-retur, pe teren propriu și în deplasare.
Doar semifinalele și finalele se desfășurau ca azi, în țara-gazdă a turneului. Astfel, ultima fază a competiției dura 4 zile.
În prezent, sunt 24 de echipe repartizate în șase grupe, iar turneul final durează o lună (14 iunie-14 iulie 2024).
La Euro 1960, nu prea s-a înghesuit nimeni să participe
Se pare că nici entuziasmul nu atingea cote prea înalte la cea dintâi ediție din istorie a Campionatelor Europene.
La momentul respectiv, UEFA avea 33 de țări-membre. Dintre acestea, șaisprezece nu s-au înscris din capul locului în competiție.
Primele trei runde se jucau în sistem tur-retur, pe teren propriu și în deplasare.
Și forțele din fotbal s-au răsturnat de câteva ori de-atunci și până în prezent. Echipa URSS a cucerit atunci primul trofeu Euro, învingând Iugoslavia, cu 2-1.
Printre echipele care nu au luat parte la turneul din 1960 s-a numărat și Spania
Generalul Franco a retras echipa națională din competiție, și acest fapt ajutând, poate, la victoria finală a Uniunii Sovietice.
Spaniolii trebuiau să joace prima rundă a sferturilor de finală în deplasare, la Moscova.
Până atunci, sovieticii trecuseră de Ungaria și ibericii de Polonia și, odată cu tragerea la sorți care le-a pus față în față, lucrurile au început să trepideze pe plan politic.
Oamenii generalului Franco și-au amintit rolul jucat de ruși în cadrul războiului civil din Spania.
În plus, mulți spanioli luptaseră pe frontul de Est, de partea nemților, în cel de-al Doilea Război Mondial, ale cărui ecouri erau departe de a se fi stins.
Lui Franco însuși îi plăcea să folosească fotbalul ca instrument de propagandă. Sprijinea echipa Real Madrid, care de pe atunci domina recent înființata European Cup.
Generalul Francisco Franco era convins că Spania, pe scheletul Realului, poate învinge oricând URSS
Avea convingerea că „naționala” Spaniei, cuprinzând nume ca Alfredo di Stefano, Luis Suarez și Laszlo Kubala, putea să-i învingă pe sovietici.
Însă au interevenit alte considerente - cele de natură politică.
Se spune că lui Franco nu i-au fost pe plac regulile turneului. Orice țară-gazdă a dublei runde eliminatorii trebuia să arboreze steagul oaspeților, în timp ce imnurile celor două state trebuiau și ele intonate.
Cum propaganda sportivă nu le era străină nici sovieticilor, aceștia au început să se pregătească intens și cu toată seriozitatea de dubla întâlnire.
Turneu de pregătire și cantonament de lux pentru sovietici
Astfel, „naționala” URSS a susținut un adevărat turneu de antrenament în Europa Centrală, ca să-și arate mușchii, după care s-a întors și a intrat în cantonament într-o stațiune de lux, rezervată liderilor politici ai vremii.
În ultimul meci de pregătire, urmărit și de câțiva oficiali spanioli, URSS a zdrobit cu 7-1 echipa națională a Poloniei.
Probabil acela a fost momentul de răscruce în care Franco a decis că fotbaliștii spanioli pot juca la Moscova, dar cei ruși la Madrid - nu.
Spania a propus UEFA un loc neutru de desfășurare a meciului care ar fi trebuit să se desfășoare pe pământ iberic, dar organismul care guverna și atunci fotbalul continental s-a opus categoric.
Cu două zile înainte ca membrii naționalei sovietice să plece spre Madrid, li s-a comunicat că deplasarea a fost anulată.
Cu alte cuvinte, Spania pierdea prin neprezentare și URSS mergea automat mai departe, în semifinalele turneului din Franța.
Franco a dat ordin ca fotbaliștii ruși și cei spanioli să nu se întâlnească
Spaniolul Di Stefano, care ratase și turneul mondial precedent, a reacționat cu furie în fața deciziei federației sale, dar i s-a spus simplu: „Ordinele au venit de sus. Franco a spus «nu»”.
A doua zi, știrea a apărut discret în ziarele din peninsulă, apoi întreaga poveste a fost dată uitării în Spania.
În URSS însă, despre toată povestea s-a vorbit îndelung, ca despre un mare triumf politic, mai puțin fotbalistic.
Ba chiar Nikita Hrușciov a făcut o glumă, spunând că „atacantul de pe extrema dreaptă și-a înscris un mare autogol”.
Astfel, sovieticii au ajuns, fără prea multe griji, la turneul final din Franța
Sovieticii aveau un lot din mulți jucători din Moscova și din preajma acesteia, dar aveau printre ei și trei fotbaliști de pe teritoriul Georgiei de astăzi.
În 1956, la Melbourne, URSS fusese campioană olimpică, așa că avea un lot destul de puternic, din care făceau parte câțiva fotbaliști care-și câștigaseră deja faima pe plan internațional.
Era o perioadă în care antrenorii nu erau atât de bine conturați și evidențiați ca acum, dar Gavriil Kachalin părea a fi genul de tehnician vizionar.
Punea accent pe posesie și pe deplasarea în teren fără minge și-și încuraja jucătorii să se implice în toate fazele de joc - să participe toți la atac, dar și la apărare.
Așezarea pe teren era 3-2-2-3 și experții spun că este asemănătoare cu tactica folosită de Pep Guardiola la Manchester City.
Tot Kachalin obținuse și titlul olimpic, cu patru ani mai devreme, și participase cu elevii săi la trei ediții ale World Cup - 1958, 1962 și 1970.
“Echipa noastră juca mereu așa cum era învățată”, scria Kachalin mai târziu despre acea finală, din 1960. „Făcea apărarea și atacul cu o linie ofensivă, folosind mult și benzile”.
Sovieticii nu duceau lipsă de jucători buni și organizați, dar cel mai cunoscut dintre aceștia era portarul Lev Iașin
Supranumit „Păianjenul negru”, Iașin se îmbrăca mereu în negru sau albastru foarte, foarte închis.
Iașin era considerat un revoluționar printre portari, pentru că își impunea autoritatea în fața întregii apărări.
Striga către fundași și îi organiza, depășea careul pentru a intercepta mingi și ieșea în fugă în fața atacanților adverși, într-o perioadă în care portarul nu făcea altceva decât să păzească buturile.
Lumea îl cunoștea din 1958, când oferise tot acest spectacol la World Cup, prima ediție care a fost transmisă la nivel global.
)
)
)
)
)
)
)
)
