Articol de Justin Gafiuc - Publicat vineri, 09 octombrie 2009 00:00
Şase sute de suflete dintr-o străveche comunitate românească situată la doi paşi de Belgrad ţin pumnii şi suferă sincer pentru "tricolori": de la preotul satului pînă la puştii de şcoală primară
În Serbia trăiesc circa 75.000 de români. Dintre aceştia, aproape 600 îşi duc traiul într-o comunitate mică la doar zece kilometri de Belgrad. Satul se numeşte Ofcea şi, atestat documentar, îşi întinde rădăcinile cu peste 550 de ani în urmă! O străveche şi miraculoasă oază de românism, care a supravieţuit stoic ocupaţiei otomane, inundaţiilor devastatoare, epidemiilor de ciumă ori atacurilor identitare!
Urmaşii lui Horea
La 1786, după înăbuşirea răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, multe familii dintre cele deportate de habsburgi şi-au găsit chiar aici căminul. În Ofcea a tras însuşi fiul lui Horea, Ion Nicola, care a şi murit pe aceste meleaguri.
Aşezarea nu şi-a pierdut spiritul nici în zilele noastre, cînd urmaşii lui Traian şi Decebal mai reprezintă doar 20 la sută dintre locuitori. "Înaintea celui de-al doilea război mondial, existau peste 3.000 de români, dar rîndurile s-au subţiat constant", spune preotul Todor Popescu. Explică: "Mulţi au plecat în alte ţări, sufletele nu mai sînt aşa numeroase, iar dacă n-ai printre urmaşi şi un băiat se pierde firul".
Şcoală şi biserică românească
În centrul satului, unde stau românii, senzaţia e de teleportare în minunatele comunităţi bănăţene: porţi înalte, case compacte, curţi interioare generoase, oameni primitori, grai regional auzit la fiecare colţ de stradă. Traian Brăgean tocmai a împlinit 50 de ani şi îşi are gospodăria cochetă la doi paşi de liliputanul sediu al Primăriei, unde biroul edilului e ocupat de un român.
Se mîndreşte cu o fiică, Anita, studentă la filologie, limba română, la Universitatea din Belgrad şi cu un trai decent croit din agricultură. Plus un arbore genealogic dus pînă hăt, departe, către Blajul Revoluţiei de la 1848. "Aici, în Ofcea, avem şcoală de-a noastră cu patru clase şi biserică românească. Nimic nu ne-a putut mişca din loc! Din păcate, există familii din comunitate care-şi dau copii la instituţii de învăţămînt sîrbeşti. Se mai pierde un pic din identitatea noastră. Dar ne bucurăm că trăim cu toţii fără discordie şi ne înţelegem perfect".
Pronostic lîngă altar: 1-1
Acesta e micul colţ de lume unde Serbia - România are o încărcătură aparte. Părintele Popescu, fiu al satului, ajuns acum la peste 70 de ani, vorbeşte cu aceeaşi dezinvoltură fie despre driblingurile fine ale lui Mutu, fie despre binefacerile unui tînăr artist venit din ţară în urmă cu 17 ani pentru a picta biserica ridicată la 1933.
Pe un perete al casei parohiale sălăşluieşte un pui de antenă care-l ţine la curent cu viaţa de la Bucureşti. "I-am văzut pe băieţii ăştia noi aduşi de Lucescu şi tare mi s-a mai bucurat inima! Parcă am început să fim mai viguroşi şi mai băţoşi, zău aşa! O să vedeţi că facem egal sîmbătă, 1-1, chiar dacă sîrbii au acum o echipă specială!", vine predicţia izvorîtă în pragul altarului.
Partida îl înflăcărează şi-l face să-şi aducă aminte de vremurile din tinereţe cînd, pe bune!, mergea des pe Maracana în calitate de suporter al Stelei Roşii: "Pînă încoace, înspre anii cînd juca Belodedici la Zvezda îmi plăcea să fiu la stadion".
Cum să dribleze Mutu, cum să şuteze Chivu
La trei străzi mai departe de lăcaşul sfînt, Nicolae, un puşti pînă în zece ani, aleargă mingea de zor pe uliţă cu doi vecini sîrbi. "Eu o să ţin cu România!", spune băiatul sigur pe sine şi întinde mîna curajos spre a face cunoştinţă cu jurnaliştii curioşi.
Agil, ne arată cam cum i-ar plăcea să-i treacă Mutu balonul printre picioare lui Vidici sau cum să tragă Chivu la poartă. Lecţie de la un copil pentru care o victorie în faţa lui Stankovici şi compania ar însemna o rază de soare, o bucurie adîncă, un motiv cu adevărat special să fie şi mai mîndru că e român. La fel ar fi pentru toţi conaţionalii din Ofcea, unde, sîmbătă seara, se va pătimi sincer şi din tot sufletul pentru băieţii lui Lucescu junior! Iată ce motivaţie!
"Vom fi în tribună pentru băieţii noştri"
Alex Bălan, 38 de ani, are un Renault alb din interiorul căruia răzbat acordurile unor melodii săltăreţe bănăţene. Şi-a agăţat la bordul maşinii un mic tricolor, iar pe partea din spate tronează trei steaguri în miniatură ale României. A făcut studii de economie la Londra, însă acum e şomer: "Aveam cu tata o firmă de export-import îngrăşăminte chimice, dar în regimul lui Miloşevici ne-am pomenit într-o zi cu agenţii fiscali la uşă, ne-au devalizat conturile de vreo trei milioane de euro şi nici acum nu ne-am mai recuperat banii. Dar o vom lua de la capăt!". Despre ţară vorbeşte cu convingere: "Aici, în Serbia, vor să ne facă să dispărem ca identitate! Nu vor reuşi, fiindcă sîntem puternici! Şi-i vom bate inclusiv la fotbal! O să fim pe stadion pentru a striga . Îi iubim pe băieţi şi ne vom auzi şi printre 50.000 de oameni, veţi vedea!".
Teren de fotbal părăsit
La Ofcea a existat o echipă de fotbal pînă în urmă cu 10 ani. Clubul se numea Blaj, după numele celui mai bun jucător din istoria sportivă a comunităţii. "Terenul e acum în paragină, la marginea satului, fiindcă nu s-a mai interesat nimeni de el. N-au mai existat nici tineri localnici care să mai joace aici şi aşa s-a stins formaţia noastră", povestesc românii.
1456 e anul de atestare documentară a satului Ofcea, format la început numai din români
"A fost nu demult mare zarvă aici, fiindcă au vrut să instaleze în vatra satului o şatră de ţigani! Se puseseră deja cu corturile, dar a trebuit să facem multe intervenţii să ne recăpătăm liniştea"
Traian Brăgean
"Ei, ce mult am vrea să bată ai noştri pe Maracana! Dar va fi tare greu, fiindcă sîrbii se califică dacă iau trei puncte. Ce bine era dacă ne trezeam şi noi mai devreme!"
Todor Popescu, preotul din Ofcea
"Mă tot întreabă mulţi prieteni români de aici, din Serbia, cum pot să facă să mai găsească un bilet la meci. E nebunie mare, dar găsim o cale să fim cît mai mulţi de-ai noştri!"
Alex Bălan
)
)
)
)
)
)
)
)
