)
Articol de Alin Buzărin - Publicat vineri, 08 septembrie 2023 09:34 / Actualizat vineri, 08 septembrie 2023 09:34
Sergio, la 37 de ani, în loc să meargă la Arabi sau în America, sau în cel mai rău caz să rămână la PSG, alege să semneze cu Sevilla tinereții sale. Complet împotriva cursului… fotbalului, nu?
Au venit să-l aplaude și să-l întâmpine aproape 23 de mii de oameni. După 18 ani de pribegie (poate că e cam nepotrivit cuvântul, 16 ani la Real și doi la PSG numai pribegie nu înseamnă), Sergio vine la echipa care l-a lansat și care în îndepărtatul an 2005 l-a trimis pe cărările fotbalului.
Bobârnacul
Asemenea reîntoarceri nostalgice la obârșii mai sunt, dar aici e ceva mai mult decât atât. E un bobârnac primit drept în nas de imperiul saudit al fotbalului, care lasă senzația că poate cumpăra absolut totul. De la Dugandzic la Nicușor Stanciu (căpitanul echipei Românie va activa și el în Arabia Saudită, aliniindu-ne astfel în rândul lumii), de la Ronaldo la Neymar, la Benzema, iar lista e lungă și mereu în curs de lungire.
Robii banilor
Putea fi pentru Sergio ba Ittihadul lui Benzema, ba Hilalul lui Neymar, echipe care nu se încurcă la mărunțiș, dau salarii de milioane pe lună și de zeci de milioane pe an, până la suta de milioane chiar. După 180 de selecții în naționala Spaniei (record absolut), după 4 Ligi dobândite cu Realul, te poate certa cineva că te-ai dus după banii arabilor? La 37 de ani, cu patru copii acasă, când mai ai de jucat un sezon, cel mult două? Nimeni nu te poate acuza că ești robul banului, mai mult, procedeul începe să devină modul de lucru des întâlnit al marilor vedete care ajung la o anumită vârstă.
Câțiva stropi de nostalgie
Sigur că pe lângă mirajul deșertului mai erau și ofertele din MSL, ba chiar rămânerea la PSG, care, financiar și organizatoric vorbind, e tot un fel de deșert arab, chit că de pe stadion se văd luminile de pe Tour Eiffel. Nu se atingea Khelaifi de Ramos, să-l dea afară sau să-i scadă contractul. Dar în această reîntoarcere la Sevilla picură și câțiva stropi de nostalgie, de emoție. De care fotbalul mai are uneori nevoie, tocmai pentru a-și păstra măcar puțin din spiritul originii sale.
Chiar așa, echipă mica?
Nu trebuie să ne uităm pe clasamentul din LaLiga, unde Sevilla e "lanternă" autoritară, fără niciun punct după trei meciuri și o restanță. Și anul trecut andaluzii au început nu prost, ci mizerabil, au fost în pericol de retrogradare, dar s-au scos prin încă un trofeu Europa League, pus lângă celelalte șase care existau deja pe rafturi. Și prin accesul în Champions League, pe acest drum care le e extrem de familiar. Ca fan declarat al Realului, am glumit deseori și am spus că FC Sevilla e cea mai mare echipă mică din lume. Dar o echipă care câștigă de 7 ori (în doar 16 ani) Europa League nu prea mai e mică, nu?
Unde e leagănul fotbalului?
Tocmai de aceea am înșirat mai devreme distincțiile internaționale ale Sevillei, pentru a spune că prin această mutare a lui Sergio Ramos în Andaluzia suntem tentați să privim cu duioșie întoarcerea unui fotbalist imens la izvoarele devenirii sale. Adică, mai concret, pentru a sublinia că un club care ia de șapte ori un trofeu continental a început să fie privit ca un fel de sălaș romantic, în comparație cu "marile puteri" ale fotbalului din Golf sau din Statele Unite. Uităm unde se află leagănul adevărat al fotbalului, adică uităm de Europa, și repoziționăm ziua de azi a acestui sport pe care îl iubim ba la doi pași de Mecca, ba lângă cazinourile din Miami. Dar, dacă gândim așa, oare mai iubim fotbalul?
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
