Nici acum?

Până la meciul de la Budapesta, totul i-a mers bine (sau măcar binișor) României în aceste preliminarii. Unii au spus că e noroc, unul chior, un noroc moștenit de Edi Iordănescu de la titratul său tată.

S-a conturat o echipă

Faptele sunt cunoscute și au fost în repetate rânduri subliniate. Căci, într-adevăr, în acest an norocul a jucat de partea noastră mai ales în Elveția, când în loc de un set la zero (6-0), cum era firesc după aspectul jocului, s-a încheiat 2-2. Mihăilă chiar a avut atunci noroc – cât trei câștigători la loto la un loc.

Pe de altă parte, România a conturat totuși o echipă, de la portarul Moldovan la Burcă și Drăgușin la Răzvan Marin la mijloc și la soluțiile de pe bancă, de la Moruțan la Ianis sau debutantul Louis Munteanu.

Până și situația geopolitică...

E drept, pe drumul către turneul final, România a avut parte și de arbitraje care i-au mai lăsat adversarii – Kosovo, Andorra – în zece oameni. Iar israelienii chiar au ratat la București din toate pozițiile. Israelul, cum am scris și atunci, ne putea marca lejer patru goluri și abia a reușit unul. Și situația geopolitică, prin imensele ei tragedii contemporane, a "jucat" de partea "tricolorilor".

Încălcarea drepturilor omului în dictatura din Belarus, sprijinul dat de Minsk statului terorist rus în războiul din Ucraina și războiul teroriștilor Hamas cu Israelul au însemnat șanse în plus pentru România. Belarusul a jucat "acasă" în deplasare și fără spectatori. Iar meciurile decisive ale Israelului vor fi, de acum, înghesuite toate în câteva zile din noiembrie.

Sfârșitul norocului

Și mai mult: toate echipele cu care România a avut de jucat, cu excepția Elveției, sunt arțăgoase, dar în fond modeste. Practică un fotbal departe de a fi frumos. Modestă e și România, nici ea nu joacă frumos, dar a avut, până la Budapesta, vânt prielnic în pânze. Și uite că tot ni s-a cam scufundat corabia!

Căci în meciul cu Belarus am asistat la sfârșitul norocului. Deocamdată. Să nu disperăm: norocul se mai poate și întoarce.

Fotbal și pace

Iar fotbalul devine doar un detaliu neimportant când nu e pace. Totodată, fotbalul trebuie să meargă mai departe, căci, dacă e pace, e un detaliu important. Mai sunt unii care au glumit (și nu prea?) că pe lunga listă de amănunte care l-au favorizat pe Edi Iordănescu a fost și faptul că n-a putut juca Pușcaș cu Belarusul.

Pușcaș fiind – e adevărat – unul dintre cei mai slabi atacanți care au îmbrăcat vreodată tricoul naționalei. Cel puțin în ultimele trei decenii și jumătate, de când mă uit eu la această echipă. Când și cât a jucat, a fost praf Pușcaș.

Un trio cât un refren

La Budapesta, România s-a străduit zadarnic, ca sub un blestem. Deși a avut prin acest trio ofensiv care sună ca un refren – Dennis Man, Denis Drăguș, Denis Alibec – chiar și acces la fantezie.

În prima repriză ne-a ars până și de călcâie. În cea de-a doua, tripleta a dispărut de pe teren și România a jucat mai închegat. Închegat, dar degeaba - tot steril.

Rolul punctului chinuit

Terenul pe care s-a jucat meciul cu Belarus a fost prost și, implicit, a avantajat echipa mai rudimentară, care nu, nu a fost România! Adunând toate acestea, cu punctul chinuit de la Budapesta, naționala României încă poate obține o calificare la European, la opt ani de la ultimul, care de asemenea venea la opt ani de la precedentul.

Nu va fi o calificare mincinoasă, dar nu va fi nici o calificare care să spună adevărul despre fotbalul românesc.

O minge în fața porții goale

Dacă va fi, va fi pur și simplu printr-o conjunctură, o aliniere a planetelor, cum s-ar spune la horoscop. Scris în stele, ca în șlagărele de odinioară. Până atunci mai trebuie totuși să și marcăm!

Nu putem doar să atârnăm de un firicel de noroc și să sperăm că îi vine mingea lui Denis Alibec în fața porții goale. Deocamdată, să vină Andorra și mai vedem.