)
Articol de Andrei Niculescu - Publicat luni, 12 iulie 2021 18:41 / Actualizat luni, 12 iulie 2021 18:46
Cu Europeanul ăsta s-a întâmplat cam cum se întâmplă cu vacanțele. Abia le așteptăm, apoi în primele zile încercăm să ne obișnuim cu senzația, cu locurile, cu ceea ce primim, doar că atunci când începe să ne placă mai tare, gata, se termină! Anglia-Italia a fost finalul perfect al unui turneu final ce n-a fost perfect, dar despre care vom avea ce povesti peste ani.
În principiu, atunci când se ajunge la finale lumea neutră e împărțită. Poate că mă înșel, dar de data asta parcă a fost altfel. Am sesizat o aliniere aproape colectivă în spatele Italiei cum nu-mi amintesc să fi fost vreodată și niște sentimente anti-britanice pe care nici măcar Brexit-ul nu le generase. "Fratelli d'Italia" a fost fredonat și dincolo de Roma, Milano, Toscana, Puglia, Amalfi, Sicilia, Sardinia, Calabria, amintindu-le oamenilor de peste tot că-n Italia te poți simți acasă chiar departe de casă fiind.
Nu știu dacă acel penalty generos acordat în semifinala cu Danemarca a creat această stare de spirit. Ori fotbalul mai degrabă meschin al Angliei. Poate acea senzație că Anglia a fost cea mai favorizată echipă, jucându-și aproape toate meciurile pe "Wembley"-ul propriu. Sau, pesemne, felul în care pe "Wembley" a fost fluierat cu patos imnul fiecărui adversar. "It's coming home", dacă tot n-a fost să fie cu trofeul, ar trebui acum regândit și îndreptat spre elementarele noțiuni de fair-play, ce să vezi, un concept cu care englezii se laudă foarte tare. Ca și cu educația.
Italia a câștigat și nu știu dacă poate cineva să aloce vreun semn de întrebare acestui triumf. Un triumf al echipei, al vestiarului, al consecvenței și al capacității de a o lua de la capăt, căci nu știu cine se putea gândi la așa ceva acum 3 ani pe vremea asta, când italienii se uitau cu dezgust la un Mondial la care nu se calificaseră.
Italia e campioană europeană pentru a doua oară în istorie
E însă în primul rând triumful lui Mancini, omul care a știut să deblocheze fotbalul italian, deblocându-se mai întâi pe sine. Ceea ce, de exemplu, Southgate n-a putut. Mancini a fost mereu privit ca un antrenor defensiv pe unde-a fost, dar eticheta asta trebuie în mod evident ruptă acum. La finala de duminică, Anglia a părut Italia, dar trebuie să fii Italia ca să poți să joci ca Italia. Ceea ce, de exemplu, "squadra azzurra" a făcut cu Spania.
"Fratelli d'Italia" e acum refrenul la modă, chit că italienilor nu le-a prea plăcut acest imn de-a lungul timpului, căci linia melodică nu-i cea mai plăcută, mai ales într-o țară cu o ureche muzicală atât de bine dezvoltată. La acest European, fotbaliștii italieni n-au cântat imnul, l-au strigat, aproape l-au urlat, iar energia pe care au dezvoltat-o la acest moment i-a ajutat enorm. Senzația de "fratelli" a fost pregnantă, de la gemenii golului din staff, Mancini și Vialli, la gemenii împotriva golului de pe gazon, Bonucci-Chiellini.
Eșecul Angliei a fost unul al strategiei de a câștiga cu orice preț. Albionul a vrut să fie perfid, iar Southgate a vrut să fie Simeone, uitând că fotbaliștii săi au acum în bagajele cu care vin la națională o altă filozofie, căci la echipele lor de club parcă joacă altceva.
La ce lot a avut la dispoziție, Anglia trebuia să creeze fotbal, nu să-l împiedice pe al adversarului, să caute golul, nu doar să apere un avantaj. Poate că acest eșec îl va face pe Southgate să-și reconsidere ideile, să se reinventeze. Dacă a făcut-o Mancini, o poate face oricine. Anglia are o generație de excepție, dar acești cai pursânge au nevoie de cineva care să știe când să mai dea drumul la hățuri.
P.S. Argentina a câștigat Copa America, iar Messi are, în sfârșit, un trofeu major cu echipa națională. A visat la el într-un mod de-a dreptul obsedant, iar patosul cu care a sărbătorit victoria de pe "Maracana" a arătat din plin asta. La fel și căldura cu care a fost înconjurat de toți ceilalți. Pe 10 iulie 2016, Cristiano Ronaldo câștiga Europeanul, la Paris, cu Portugalia împotriva Franței, 10 iulie era în Europa când Messi cucerea Copa America la Rio, contra Braziliei. Legătura asta aproape mistică dintre cei doi continuă, chiar dacă mulți îi vedeau deja pregătindu-și dosarul de pensie. Ceva îmi spune că și-n Qatar tot despre ei va fi vorba!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
