Kane „balaurul” bavarez și cuptorul Borussia

Kane joacă pentru bavarezi de 3 luni și ceva, dar parcă e acolo de-o viață. La el n-a mai fost vorba de acomodare, de schimbarea campionatului, a stilului de joc, a țării, a mâncării, a aerului, a modului de viață până la urmă, la el e vorba de valoare. Pe care o știam, avea nevoie, pare-se, doar de un context în care să și-o exprime. 

15 goluri în primele 10 meciuri din Bundesliga (17 în 14 meciuri în toate competițiile) n-a reușit nici măcar Lewandowski, considerat un reper în acest sens în Germania de la Gerd Muller încoace, n-a reușit nici Haaland, dar a reușit, iată!, acest englez despre care s-a spus că e cam scump pentru vârsta lui și care venea în bagaje cu un soi de marotă: britanicii nu prea se remarcă dincolo de Canalul Mânecii.

Acum doi ani, Kane putea ajunge la City. Guardiola și l-a dorit mult și cred că toată lumea înțelege de ce. 

N-o să știm ce-ar fi izbutit "cetățeanul" Kane sub comanda lui Pep, putem doar intui, văzând ce-a făcut și face Haaland acolo, știm sigur însă că tabloidele din Regat au pierdut niște titluri numai bune, apropo de "Citizen Kane", celebrul film al lui Orson Welles. 

Acum un an, Kane putea ajunge la United, chiar și-n vara asta putea ajunge, dar aici cred că putem spune că e mai bine că nu s-a întâmplat asta, căci "Old Trafford" pare să fi devenit dintr-un teatru al viselor un eșafod al carierelor. A ajuns la Bayern și o să vedem ce va fi, dar senzațiile primelor luni sunt suficient de promițătoare.

O cameră de hotel din ce în ce mai mică

Sâmbătă seară, Harry Kane a mai dat o "triplă". A treia de când e în Germania. În ritmul ăsta cei care caută casă pentru el și familia lui ar trebui să se grăbească, fiindcă-n camera de hotel în care stă n-o să mai fie loc, în curând, de atâtea mingi. 

Zic să remarcăm din nou că viața unui fotbalist nu-i așa ușoară cum pare (asta apropo și de ceea ce i se întâmplă lui Luis Diaz, sigur, acolo lucrurile sunt mult mai tragice) și de ce unele decizii nu-s mereu în concordanță cu ceea ce consideră restul lumii, mai ales când la mijloc e vorba de familie și de copii. 

Cu ajutorul lui Kane, Bayern a rezolvat extrem de facil un "Klasiker" pe care nemții îl așteptau cu mult interes și-n care s-a pedalat apăsat pe ideea de revanșă a celor de la Borussia Dortmund.

Cuptorul Borussia de produse pentru alții

Revanșă pentru ce, totuși? Cumva pentru titlul pierdut în sezonul trecut? Păi, să fim serioși, titlul ăla a fost pierdut de Borussia, care n-a fost în stare să facă față emoțional unei asemenea provocări. 

La fel cum nu poate face față, e clar, concurenței cu Bayern. Borussia Dortmund e considerată una din echipele mari ale Europei, dar asta vine cumva "by default" pentru că a câștigat o dată trofeul și a mai fost o dată în finală, dar în ultimii 10 ani n-a produs nimic notabil. 

Cu excepția jucătorilor pe care i-a crescut, iar exemple aici sunt destule. Borussia Dortmund, de fapt, asta a devenit, o echipă specializată în a arde etape, un fel de cuptor magic ce scoate produse excelente, dar pe care le savurează alții.

Speranța Xabi Alonso

Ultima dată când o echipă a smuls titlul de la Munchen a fost când un tânăr și entuziast Jurgen Klopp arunca la coș toate complexele și se lua la trântă cu "balaurul" bavarez. 

Astăzi, toată Germania (minus fanii lui Bayern, evident), căci nu o credeți că nemții sunt foarte încântați de dictatura asta bavareză, toată Germania deci se uită cu speranță spre Xabi Alonso, la fel de tânăr și la fel de entuziast, având în plus și experiența unor ani petrecuți chiar la Bayern, ca să nu mai vorbim de colaborările, ca jucător, cu maeștri precum Rafa Benitez (pe-atunci chiar era), Mourinho, Ancelotti și Guardiola. 

Lupta cu Bayern e însă grea, chit că Bayer ar trebui să inventeze un medicament și pentru asta, dar pentru Xabi Alonso provocarea devine un soi de certificat pentru pătrunderea într-o elită a antrenorilor ce simte nevoia de sânge proaspăt.

Pioli nu mai e „on fire

Să trecem și la alte subiecte. Și la alte campionat, Serie A, de pildă. "Pioli's on fire" s-a transformat într-un referen la mare modă la meciurile Milanului în ultimii ani. 

Atât de la modă încât s-a auzit inclusiv la un concert în Italia al lui Bob Sinclair, "posesorul" refrenului adevărat, "Freed from desire". Nu mai știu însă cât de la modă mai e acum Stefano Pioli la Milan. 

După ultimul eșec cu Udinese, pe teren propriu, și-n perspectiva duelului cu PSG din Champions League viitorul tehnicianului italian pe banca "rossonerilor" pare chiar mai incert decât era în februarie 2020. Atunci era pe punctul de a fi dat afară (era antamat inclusiv înlocuitorul, Ralf Rangnick), dar a fost salvat de pandemie. 

Acum un alt virus pare să fi pus stăpânire pe vestiarul Milanului, blocajul mental. E totuși ciudat, căci Milan are astăzi un lot mai bun ca-n sezonul trecut și semnificativ mai bun ca atunci când s-a câștigat "scudetto". 

E posibil ca Pioli să-și fi pierdut energia, capacitatea de persuasiune față de vestiar poate, iar lucrurile astea se rezolvă într-un mod pe care-l știe toată lumea. Memoria nu există-n fotbal, mă tem că nici în alte domenii, iar recunoștința nu ține loc de rezultate.

Xavi și teoria meritului

Apropo de realitățile fotbalului. Săptămâna trecută scriam aici despre Barcelona și eșecul din "Clasico" pe care cam toată lumea l-a considerat nemeritat ținând cont de desfășurarea acelui joc. 

Sâmbătă, Barcelona a învins la San Sebastian la capătul unui meci pe care, însuși Xavi a recunoscut, nu merita să-l câștige. Pe "Anoeta", catalanii au făcut cel mai slab joc al acestui sezon, la concurență poate cu cel de la Porto, din Liga Campionilor, câștigat și el tot cu 1-0. Dar au salvat, într-un fel, o minge de set, căci un eșec ar fi deschis o breșă semnificativă față de primele două locuri. 

Barcelona a tras la San Sebastian patru șuturi pe spațiul porții, trei dintre ele venind în prelungiri. Inclusiv golul lui Araujo, ce se transformă pe zi ce trece într-un nou Puyol. 

Xavi are însă o problemă, dincolo de acest rezultat de 1-0 ce tinde să devină tradițional, căci fanii nu prea mai știu ce se înțeleagă din discursul lui: e satisfăcut de joc la un eșec și nemulțumit la o victorie. Pericolul e ca și vestiarul să intre într-o zonă a confuziei.

P.S. 1 Sincer, nu înțeleg nimic din felul în care funcționează VAR-ul în Premier League. Ce s-a întâmplat în Fulham-Manchester United, vineri, dar mai ales în Newcastle-Arsenal, sâmbătă, e doar un nou episod dintr-o serie ce devine enervant de lungă. 

Vorbim totuși de cel mai bun campionat din lume, nu? Mă întreb dacă arbitrii din camera VAR la meciurile din Anglia nu-s cumva plasați în vreun pub și se pierd printre detaliile de pe rafturi.