85 de ani. 6 minute și jumătate

Antrenorul Al Ulbrickson făcuse două bărci. Prima, cea de șmecheri, cu șanse mari, un fel de navă-amiral. A doua, formată din băieți buni, dar neexperimentați. Vorbiseră să rupă tot. "Eram nițeluș supărați pentru că nu prea ne băga nimeni în seamă. Tremuram rău când am băgat vâslele în locașul lor. Apoi Don (n.r. – Donald Hume) s-a întors spre noi. A urlat acolo, în mijlocul lacului: «Știți că o putem face să zboare, da?!»".

De prin februarie 1936 trăgeau dimpreună. Veniseră calificările SUA pentru Jocurile Olimpice de la Berlin și ei, canotori plecați cu șansa a doua, obținuseră biletele. Trupa de la Universitatea din Washington. Dar de unde bani? Sportul acesta nu era unul de băieți cu monetar. Unii dintre ei vindeau bilete la meciurile de baschet ori de fotbal american, Gordon Adam spăla geamuri pentru 15$ pe lună. Așa că cei 5.000 de dolari necesari traversării Atlanticului nu păreau că au de gând să se strângă.

Henry Penn Burke, președintele Comitetului Olimpic de Canotaj și, în același timp, fost student la Pennsylvania, anunțase că e gata să-i trimită el pe cei din curtea sa. Washingtonul se mobilizase, așa că uite-i pe "Huskies" la bordul "SS Manhattan". Hume s-a simțit rău non-stop pe durata "voiajului", așa că atunci când a pus piciorul pe pământ, la Hamburg, era numai piele și os.

Unii pe pistă, alții pe apă...

Istoria îi obliga pe studenții de la 8Ă1. Numai că de data asta, la Berlin, lucrurile stăteau puțin altfel: americanii se distraseră la atletism, 100, 200, 400 și 800 metri, apoi ștafeta, apoi înălțimea, lungimea... Dar nemții dominau apa, cinci medalii de aur și una de argint până pe 14 august 1936, ziua marii finale. Comentatorii CBS chiar spuneau că "Li s-a făcut greață de câte ori trebuie să se ridice în picioare și să asculte «Cântecul lui Horst Wessel»", imnul Germaniei din acel moment.

Americanii n-aveau startul bun. Nici măcar același echipament! La 6:02 PM au pornit greoi, în fața a 75.000 de spectatori veniți la "Grünau Regatta". Un soldat le-a ținut "ciocul". Hitler și Göring la loc de cinste. Leni Riefenstahl, fata care realiza filmul de propagandă, se arătase puțin supărată, pentru că nemții nu-i mai săltaseră balonul promis, din cauza fulgerelor, dar, și așa, avea camere de luat vederi peste tot.

"Noi știm că echipajul din Washington are, probabil, cel mai lent start din istorie...", și-au început comentatorii americani "live"-ul. Când cârmaciul Bob Moch l-a privit în față pe Don Hume, s-a îngrozit. Ochi închiși, respirație greoaie. Omul nu-și revenise, total, niciodată de la plecarea din Statele Unite. "Jur că nu am auzit plecarea!", declara, peste ani, Donald.

"Sunt englezii. Ba nu! Americanii!"

"Deutsch-land, Deutsch-land!", urlă mulțimea. Mai sunt 800 de metri până la finiș când Hume deschide ochii. Fața i se luminează. Dă drumul la motoare. Băieții îl simt pe amiral. Explodează! "Pare că echipajul Statelor Unite se trezește!" - Bill Henry, pentru CBS.

Bob Moch are muștiucul pâlniei vârât de tot în gură, portavocea e prinsă de cap: "Push! Pull! Push! Pull!". Când mai sunt 500 de metri, trec pe 3. Italienii sunt primii, germanii, pe locul secund. "Italienii rezistă! Acum gemanii! Ba nu, englezii! Ah, sunt americanii!", spune și comentatorul neamț. Pentru că la potou se ajunge în... trident, în nicio barcă nu se respiră.

Apoi, cineva anunță: USA 6:25.4, Italia 6:26.0, Germania 6:26.4! "Bine că s-a terminat. Nu știu de unde am scos ultimele 20 de vâsliri", glumește McMillin. El, Morris, Day, Adam, White, Hume, Hunt, Rantz și Moch merg la Berlin, pentru festivitatea de premiere.

"Nu ne-a interesat de Hitler, de nimic. Noi doar câștigaserăm și ne bucuram! Atât!", avea să spună Roger Morris, primul care trecea linia de sosire și ultimul plecat, în 2009. L-au întrebat dacă e adevărat că au scris pe barcă "L-G-B", adică "Let’s get better!". "Nici vorbă! Nu aveam bani, așa că am pus «Let’s go to Berlin!»". Sunt 85 de ani de atunci.