Emma Răducanu și dezamăgirea de a fi român

Avem în față una dintre dilemele pe care globalizarea ni le-a adus. O sumedenie de culturi, sisteme, teritorii, obiceiuri își pierd granițele și contururile și se transformă în unele noi. Iar la toate astea căutăm un răspuns pe baza concepțiilor noastre din trecut. Și, da, este și eterna poveste a familiilor de imigranți care-și caută soarta mai bună, chiar fericirea, în locuri unde sunt mai bine primite. Dar care nu-i întâmpină chiar cu brațele deschise.

Publicațiile engleze, cu BBC în frunte, scriu despre ea că este „britanică”. Dar aproape nimeni nu uită să facă precizările necesare ca să-i arate rădăcinile Emmei: „cu părinți imigranți, născută în Canada”. Și apasă pe asta pentru a arăta cât de mult contează imigranții în țară și ce greșeală a fost Brexitul.  

Ziarele conservatoare, care acum o laudă, în timp ce continuă atitudinea anti-imigrație, sunt taxate. Premierul Johnson și Nigel Farage, susținători ai Brexitului, sunt făcuți de ocară când îi adresează felicitări Emmei. Primarul Londrei „îmbrățișează diversitatea” arătând, conform credințelor sale, că o lume cu imigranți e mai bună decât una fără.

Familia Emmei este supusă, de fapt, în aceste zile, sentimentului pe care mulți imigranți spun că-l întâlnesc. Nu aparțin cu totul lumii noi în care au venit, dar parcă nici cei de unde au plecat nu-i mai îmbrățișează la fel. Sunt buni când aduc faimă, dar vor fi puși la zid cu asupră de măsură când greșesc.

Există doar o certitudine aici. Emma Răducanu este produsul sistemului de sport britanic. Și în cea mai mare măsură a societății britanice. Nu este niciun dubiu că știința, antrenorii și banii de acolo au dus-o la acest nivel. Nimeni altcineva nu poate revendica o contribuție la treaba asta.

Dar unde ne lasă asta pe noi? Și mai ales emoțiile pe care le investim în stropul pe care România l-a pus acolo? Căci, cu siguranță, ca în cazul tuturor, un pic din cultura părinților, a bunicilor și mai ales a poveștilor noastre din familie ni se strecoară în suflete. Și chiar ceva din mâncare, cum spune Emma de „mamaie” de la București, care gătește.

Unii dintre noi par că trăiesc o perpetuă dezamăgire că sunt români. Societatea românească nu e niciodată prea bună ca să poată revendica ceva din victoriile cu un nume de ale noastre. Ni s-a spus asta și când a câștigat Bianca Andreescu. Că nu e voie să te bucuri, căci alții au pregătit-o. Și că nu mai vorbește românește.

Ne spunem asta și când câștigă Simona, simbolul reușitei individuale în această țară în care sistemele nu funcționează. „Dar ce-a făcut România pentru ea?” Orice mică bucurie este blocată în dorința noastră de a vedea lucrurile rele din jurul poveștii respective. Mai rămâne să ne calificăm la Mondiale cu un gol înscris de Mario Camora și să spunem că e reușita școlii portugheze de fotbal.

Nu avem de ce să fim mândri? Nu avem, bine. Dar putem să credem că avem și noi în sânge puterea de a reuși. Și, da, putem să visăm. Să visăm datorită Emmei, căci visele nu au granițe, teritorii și limbi.

Dar cel mai repede putem să renunțăm la a mai fi dezamăgiți că suntem români. Și la a spune asta în orice situație. Nu e o pacoste să fii român. Și, da, „ne agățăm” pentru că așa construim. Pentru că avem nevoie de toate gândurile și faptele bune de lângă noi. Se cheamă speranță.

Cred că fiecare este liber să se bucure pentru această fată, așa cum crede de cuviință. Nu este nicio greșeală să susții sau să te bucuri de cineva care are rădăcini ca ale tale. Emoțiile nu pot fi îngrădite ca într-o farmacie. Iar lumea este atât de mare în diversitatea ei încât lasă loc oricăror mici sau mari bucurii.

La fel, nu este greșit nici dacă-ți refuzi orice bucurie și, stoic, mai spui că România nu are, nu face și nu merită. Avem nevoie să ne tragă cineva înapoi când euforia va fi prea mare. Și să ne pună la treabă. Doar că în primele cinci minute după finală riscați să semănați cu vecinii care taie mingea copiilor care se joacă în fața blocurilor.