Articol de Cătălin Striblea - Publicat miercuri, 28 decembrie 2022 20:17 / Actualizat miercuri, 28 decembrie 2022 21:02
Sunt absolut convins că informațiile de mai jos sunt o premieră pentru cei mai mulți dintre voi. Chiar și pentru jurnaliștii care în mod obișnuit lucrează cu astfel de date. Și cu siguranță pentru mulți oficiali din ceea ce se numește sportul românesc. Și nici nu e de mirare că e așa. În România suntem foarte preocupați să ne plângem sau să criticăm incapacitatea altora de a ne aduce medaliile și bucuriile cu care să ne lăudăm. Iar în ce ne privește, ca profesie, prețuim mai mult admirația facilă decât informația brută.
Informația sună așa. Recent publicata strategie a sportului românesc (așa-i că nu aveați idee că există așa ceva?) spune că România este țara cu cea mai firavă mișcare sportivă dintr-un grup de cinci țări europene. Cred că documentul poate demonstra cu ușurință că suntem cei mai leneși și mai bolnavi dintre europeni când vine vorba despre sport. Ceva mai jos, în acest articol, veți găsi un grafic care arată asta cu asupră de măsură.
Mai exact, avem cei mai puțin sportivi legitimați din toate țările enumerate, atât în procente de populație, dar și în numere brute. De exemplu, România are 224.000 atleți legitimați față de 1 milion ai Ungariei. Mai mult, doar 1% din populația României face sport, față de 10% în Ungaria sau 40% în Suedia. Iar numărul cluburilor și asociațiilor, deși comparabil cu al altor țări, adună doar 14 sportivi pe structură față de sutele sau miile altor state.
Ce înseamnă asta? Nu numai că suntem puțini. Dar cheltuim aiurea și resursele publice. Cu consecințe majore pentru ce înseamnă sănătate individuală, publică și, până la urmă, medaliile așteptate.
Chiar și cu aceste constatări, strategia pusă pe masă de MTS a fost cel mai ignorat document al momentului. O nație bolnavă nu are timp să dezbată cum și când va face sport în următorii opt ani, cât durează planul de acțiune. Și care sunt căile ca să ne însănătoșim sau să aducem medalii. Strategia a fost dezbătută doar între câteva zeci de specialiști, cei care acum produc rezultatele spectaculoase de azi. Nu a prins vreo dezbatere televizată, vreo pagină de ziar și nici măcar două vorbe între noi ca să răspundem la întrebarea: dar cum se fac campionii? Dar copiii sănătoși? Sigur că întrebările astea vor apărea mai târziu, când lipsa lor ne va încăiera din nou.
Sigur că, dacă am fi acordat măcar câteva zile pentru un document ce se vrea salvator, am fi observat că România are 19 sporturi prioritare. Nu este clar de ce și de ce toate sporturile de echipă sunt acolo. Și în ce fel contează oina ca sport prioritar. Dar, mai ales, ce înseamnă prioritar? Au mai mulți bani, se vor face investiții mai mari? Căutăm copii mai mulți pentru aceste sporturi?
Sigur că, dacă ne-am fi uitat, am fi văzut că tenisul nu este un sport prioritar. Cel mai galonat și mai vizibil sport individual al ultimilor ani nu va fi dezvoltat pe măsura interesului arătat de public. De ce? Rămâne un mister. Ca și până acum, tenisul va rămâne un sport în care familia va face investițiile cele mai mari.
Și, desigur, nu e clar de ce strategia stabilește doar modul în care alte hârtii se vor scrie vreme de opt ani. Poate aș fi aflat mai multe dacă ministrul ar fi avut curiozitatea de a răspunde la invitațiile Europa FM. Sau dacă ar fi umplut televizoarele cu o comunicare mai aplicată. Cuplată cu lipsa de interes a presei, chestiunea va trece neobservată, iar în anii următori doar un fel de miracol ne va împinge mai sus din punct de vedere sportiv.
Mi se pare important să notez aceste gânduri aici. În câteva luni, în diverse comentarii legate de noi competiții, vom găsi iarăși metaforele incapacității noastre în formă continuată. Iar pe forumuri vom găsi mii de mesaje despre impotența, slăbiciunea și nevolnicia celor care vor fi campionii noștri. Majoritatea vor fi scrise de bărbați cu burtă, ca mine, eventual cu o bere în față, perfect nemulțumiți că burtoșii cu funcție în sport nu au livrat mai mult. Și că atleții aleși dintre puținii noștri cetățeni sportivi nu fac față.
Nu vom găsi niciun un cuvânt, însă, despre modul în care poți pune în mișcare o țară înțepenită în fotoliu. Cât despre noi, cetățenii săi, vom aștepta mereu ca administrația să ofere campioni și emoții fără a înțelege că aceștia nu au de unde să aleagă. Și nu vom accepta niciodată că sportivii noștri nu au nicio vină că sunt cei mai buni dintre noi la ce fac ei.