)
Articol de Marius Mărgărit - Publicat duminica, 07 iulie 2024 16:21 / Actualizat duminica, 07 iulie 2024 16:21
Suntem spre final de Euro, ar trebui să fiu ghiftuit, dar mi-e așa o foame de fotbal. Nu știu de unde vine, după 48 de meciuri în trei săptămâni ar trebui să fiu sătul. Mai ales că e crema. Dar nu. Și știu de ce. Fiindcă a fost atât de puțin fotbal.
Sportul ăsta atât de simplu, de care m-am îndrăgostit, credeam că iremediabil, pe viață, e parcă tot mai complicat, mai mercantil, mai urât. E mai bogat, atât de bogat, dar tot mai sărac. Nu mai înțeleg nimic nici din regula hențului, nici din jocurile asta, din strategiile astea tehnico-tactice, din infinitele pase înapoi sau între fundași și portari, vezi Doamne se pregătește atacul, care tot nu mai vine.
Acum nu mai contează decât cifrele, cât se aleargă, care e posesia, cine a dat mai multe pase precise, chit că 80% sunt de 3-5 metri, lateral sau, mai ales, înapoi.
Nu iese nimeni în evidență, nici un jucător despre care să spui wow!, nu mai vezi un șut sănătos cu șiretul plin sau cu exteriorul, combinații rapide, măcar o rafală - două de driblinguri pe meci, faze care să te facă să sari în tavan, chiar dacă vezi meciul singur. Să închizi televizorul mulțumit, zâmbind, să visezi faza aia câteva zile. Acum au fost atât de rare, că, dacă ai ațipit două-trei minute, de cât de captivant e totul, ai toate șansele să le pierzi.
Din când în când câte o excepție, precum puștiul Lamine Yamal, care impresionează, dar, să fim sinceri, nu doar pentru ceea ce face pe gazon, cât mai ales datorită vârstei. Dar să ți-o dai cu cei mai buni la numai 16 ani, să încerci să-i amețești, ba să fii și decisiv de multe ori, nu e deloc puțin.
Sper să nu-și piardă entuziasmul, să nu se alinieze la chingile așa-ziselor strategii care ucid și bruma de spectacol ce mai cade peste noi, din când în când. Mai sunt, un Doku, un Nico Wiliams, chiar un Cole Palmer (incredibil, doar rezervă de lux), și alții. Dar poate cineva să spună cine este starul acestui Euro?! Sincer, poate cineva?! Mai sunt trei meciuri, o apărea vreun miracol...
Doar sunt aici jucători de zeci de milioane. Chiar dacă mulți sunt puțin peste medie. Se dau salarii monstruoase, totul e de imagine, totul e pe rețelele de socializare și mai puțin pe teren. Și totuși se fac audiențe-record, chiar și cu acest fotbal, fiindcă pasiunea oamenilor a rămas. Dovada cea mai bună este chiar entuziasmul suporterilor români, cu mult peste ce a reușit echipa, să recunoaștem.
Știu, o să spuneți că sunt doar un nostalgic ramolit, că nouă ăstora, decrețeii, sau ălora mai vechi, ne pute tot ce înseamnă actual, modern, șic. Că o tot ținem langa că pe vremea noastră totul era perfect.
Nu, nu era perfect, dar chiar era mult mai frumos. Îmi amintesc că în copilărie, în anii în care dacă vedeam o finală de Cupa Angliei era sărbătoare, comuniștii ne dădeau o emisiune la final de an. Vedeam cele mai frumoase 200 de goluri de parade din prin cele mai tari campionate, din cupele europene.
Aveam televizoare amărâte, alb-negru cu două butoane, dar așteptam ziua aia precum Crăciunul. Stăteam lipiți de ecran și vedeam fotbaliști imenși, goluri de la 25-30 de metri, șuturi sănătoase, robinsonade ale portarilor, combinații, driblinguri. Erau doar faze de excepție, dar meciurile chiar erau altfel, se juca mult la spectacol.
Băieții ăia poate nu alergau așa de mult, poate nu erau făcuți din fier forjat ca acum, lucrați la sală și "90-60-90", dar știau cu mingea, știau fotbalul ăla care te făcea să plângi de fericire, de frumusețe. Ieșeam apoi pe stradă, chibițam, ne minunam, "ai văzut-o p-aia, cum a dat ăla?!". Și încingeam o miuță, cu gândul la faze, la fotbaliști.
A spus-o acum și Marcelo Bielsa (68 de ani), selecționerul Uruguayului, după remiza albă cu Brazilia, câștigată la penalty-uri: „Adevărul este că mi-aș dori alt fotbal. Ceea ce face ca fotbalul să fie cel mai frumos joc din lume nu mai este prioritizat astăzi. Nu se mai pune preț ca oamenii să primească un spectacol de calitate. Se pune preț doar pe bussiness, pe afacere". E și el vechi, nostalgic. Dar fiindcă și Copa America a devenit tot un fel de Euro.
Jucătorii sud-americani nu mai aleargă felin cum o făceau cei de acum 30-40- 50 de ani, nu mai ascund mingea, nu mai combină, nu mai driblează ca predecesorii lor, nu mai au execuțiile acelea uluitoare. Pleacă prea repede de acasă, în Europa, unde sunt bani mulți și strategii complicate, totul în numele câștigului. Devin prea repede jucători buni, de zeci, sute de milioane, dar își uită instinctele, scânteia, acel "geronimo" cu care se apucaseră să bată mingea.
Altădată așteptam să vedem Brazilia sau Argentina timp de patru ani, cu sufletul la gură. Acum, vezi jucători puternici, unii chiar cu talent, faimoși, bogați, care joacă la mari echipe de club, dar fotbalul lor nu mai strălucește ca înainte. Ni se vinde certitudinea că acum nu se mai joacă fotbal cu "decari". Aiurea. Bullshitt! Nu mai sunt "decari", fiindcă nu-i mai lasă nimeni. Pas, pas, pas, la infinit, o centrare, o deviere, 1-0 și, uraaaa!, am câștigat Cupa.
Însă oamenii vin, umplu stadioanele, fiindcă au nevoie să mai creadă în ceva. Au nevoie de o supapă de frumușețe, în lumea asta în care gonim tot mai nebunește să supraviețuim cumva. Și decât nimic, se mulțumesc cu ce primesc, cu ce știu.
Revenind la acest Euro, noroc că mai există Spania. Mai vezi și ceva spectacol, dar nici ibericii n-o mai fac ca altădată, ăsta e adevărul. Rămâne însă o oază de fotbal frumos, generos, pentru oameni, fotbalul ăla care îți mai poate umple o seară.
Franța a ajuns în semifinale cu un singur gol, marcat din penalty, plus două autogoluri. E posibil chiar să câștige titlul cu acea reușită de la 11 metri a lui Mbappe. Ar fi culmea! Anglia s-a târâit urât până în penultima fază. Cu Elveția a tras abia în minutul 80 primul șut pe poartă, care a însemnat egalarea și drumul spre penalty-uri, de unde a dus-o mai departe zelosul și inspiratul Pickford.
Olanda, hm, parcă ea mai clipește totuși. Cred că pe Gakpo și compania i-am băgat noi în formă, că în grupe se chinuiseră și ei groaznic. Nu mai e „Portocala mecanică”, dar la ce și cum se joacă, pare că e de ajuns să ajungă la trofeu.
Poate că și UEFA e de vină, în goana asta după miliardele de euro a tot complicat și aglomerat fotbalul până spre asfixiere. Se joacă mult în timpul sezonului, în campionate, în cupele europene, iar la turneele astea finale jucătorii ajung storși, saturați. Ar fi o explicație pentru fotbalul ăsta meschin, obosit, plictisit și plictisitor. Vorba unui fost confrate, "parcă era mai frumos fotbalul ăla pe care nu-l vedeam".
Nu știu, dar pentru prima dată, cu ocazia acestui Euro, chiar am ajuns să mă întreb dacă îmi mai place fotbalul. Nu mi-am răspuns, dar fotbalul ăsta, clar nu. NU!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
