Impotența elvețiană și norocul românesc

În toate cronicile din fotbalul nostru, din 1930 și până azi, că-n 1929 când am fost invitați la Cupa Mondială, noi nu aveam Federație, se invocă respectul uriaș pe care îl avem față de orice echipă cu niște rezultate. Sunt aproape 100 de ani de atunci, dar dacă venim mai aproape, să zicem Mondialul din 1970, România a avut cea mai grea grupă, cu o campioană mondială en-titre, cu una care avea să câștige El Mundial și alta care peste 6 ani devenea campioană europeană. 

S-au scris râuri despre aventura acelei generații care a marcat 2 goluri Braziliei lui Pele, Clodoaldo, Jairzinho și Tostao. Așa a fost și în 1990, și în 1994, și în 1998, la fel și la Euro 2000. Vorbesc de momentele când naționala noastră de fotbal a existat. Ultimii 20 de ani am fost la stropit via și la mințit fotbalul prin lume.

Când s-a împărțit norocul, noi nu eram acolo, dar era nea Piți

Observ că astăzi marile glorii înfierează cu mânie proletară că Edi Iordănescu n-a avut nicio tactică și că am avut noroc cu Mihăilă. Corect, până în minutul 88, Mihăilă se bucurase de gol anulat lui Kosovo la Priștina și părea că fusese faultat de propriul tatuaj în careu, la acea simulare ordinară de pe Swissporarena. Dar stați puțin. 

Mai țineți minte când a plecat Hagi prima dată de la echipa națională? A venit Pițurcă și aveam un meci pentru Euro 2000, în preliminarii, în Portugalia. Cu Gică Popescu căpitan. Păi, dragă Baciule, mai ții minte ce ți-au făcut portughezii în meciul ăla? Figo, Sa Pinto, Rui Costa s-au distrat cu noi, dar Stelea a fost fabulos. A parat și penalty. Se arată 3 minute de la margine, minutul 90, 0-0 eroic, lovitură liberă pentru noi. Bate Dorinel Munteanu, că Hagi nu mai era, avea să-l întoarcă Adrian Păunescu la o emisiune din asta gen dor și jale. Vitor Baia pune zidul ca la Roberto Ziduri cu Recolta Gura Șuții, Dorinel bate pe scurt și câștigăm cu 1-0. 

Căutați meciul ăla, iar cei care l-ați văzut îmi veți da dreptate. Noroc a avut și generația lui Hagi, cu carul. Scria și Cătălin Țepelin de bara lui Bodin, cu Țara Galilor. Da, veți spune că noi aveam fotbaliști atunci. Nimic mai adevărat, dar nu ne dominam adversarii, ne luptam cu ei, intrau în jocul ăla al nostru, dar să fim serioși, că n-am fost niciodată superbi, cu excepția Mondialului din 1994. Dar și acolo, cu Elveția dormim, Vlădoiu măcelar... și da, e adevărat, aș fi dat orice ieșire inspirată a lui Prunea la Kenneth Anderson pe orice gol marcat de Mihăilă. Dar norocul n-a fost la noi, era la Pițurcă. Poate c-a venit rândul lui Edy...

Să fim seriosi, Elveția a jucat rușinos...

Dacă eram suporter al Elveției, după meciul de aseară aș fi boicotat următoarele meciuri. Elevii lui Murat Yakin au jucat la mișto. Începuseră cu călcâie și l-au prins în zi mare pe cea mai bună brânză în burduf de câine din istoria helveților, Shaqiri. Talent incredibil, dar lent, flatulent și flegmatic pe teren, un fel de Budescu. 

La Liverpool, de exemplu, când Klopp avea 16 accidentați, era ultima soluție. De ce? Era prea lent și neserios, pase cu exteriorul, circotex ieftin. În 3 ani nu știu dacă a prins 40 de meciuri cu totul. Deci, lent în Germania, lent în Italia, la Inter era inexistent, lent în Anglia, talent în fața lui Sorescu. Sorescu, mediocru în România, dar Shaqiri a fost Maradona în fața noastră. Pase cu exteriorul, juca din buric, călcâie, apoi au început și ceilalți circul. 

Elveția ne lua la mișto, crezând că au dat de unii mai slabi decât Andorra. Elveția ia gol de la oricine, în Qatar au jucat catastrofal, noroc cu plavii lui Piksi Stojkovic, le-au făcut cadou calificarea. Ce a urmat? Se aude? Alo, Lucerna? A scăpat un copil ca vaca-n lucernă, Gonçalo Ramos, și s-a terminat 6-1. Așa că lăsați-mă cu Elveția, că a jucat rușinos aseară, și-a bătut joc de fani, de fotbal, de bun simț. Avem noroc, am prins super-grupă, ne arbitrează numai din ăștia Elite, trăiască Vasaras, trăiască Burleanu, trăiască Mihăilă și zeița Fortuna. Sau cum zice românul: Mamă, ce bulan!