Bine, să ne concentrăm pe fotbal!

„Bucură-te de un super Mondial!”, suntem îndemnați cu litere mari de pe întâia pagină. Răspund imediat: nu pot! Se opun în primul rând literele - există o politică a literelor care se leagă în cuvinte. În „bucură-te” e finalul verbului „ură”. Nu apare din senin, nu e un joc de cuvinte, nu pot sta indiferent. E multă ură în lume, în fotbal all inclusive, nu știu să urăsc - e o lipsă a mea. De asemenea, în „a te bucura” mai sunt trei litere, ale absconsului, care se scriu de obicei cu puncte-puncte.

Indiferența la ură

Nu mă pot bucura. E cel mai greu suportabil Mondial - numit cu mai multe litere și cel mai corupt, și cel mai controversat - din câte Mondiale am trăit. Nu le mai număr, din '58 încoace. Nu am chef nici măcar să le număr. Mă țin în loc literele acelea. 

Nu mi se cere prea mult să mă bucur la atâta ură, corupție și c...? Nu pot suferi excesul și indiferența față de exces. E stupefiant câtă indiferență există la tot atâta ură și totodată! Ni se propune clar de către FIFA să ne concentrăm pe fotbal și nu pe drepturile omului! Să fi simțit și ei, oare, ceva din politica literelor și cuvintelor?

Prea bine, să facem un compromis, domnule Infantino! (Felicitări lui Radu Naum pentru cum s-a jucat serios cu literele din Infantino!) Să ne concentrăm pe fotbal chiar dacă nu se mai poate juca fotbal fără politica obscură a literelor din „a te bucura”.

Verdictul lui Marcel

Suntem după două bubuieli - le zicem surprize: Argentina învinsă de Arabia Saudită și Germania răpusă de Japonia. Ce au făcut niponii mi se pare mai interesant, fiindcă le erau pe hârtie inferiori nemților cam în toate compartimentele. Cu excepția vitezei. Uluitor, au fost mai rapizi decât blindatele germane și în tot ce se analizează aud verdictul unui Marcel Răducanu: „Germania nu mai dă jucători de excepție!”. E poate prea alambicat? Mourinho - entuziasmat și el de japonezi - o spune mai simplu: n-au fost individualiști! Fac o medie între Jose și Marcel.

Eleganța surâsului modest al lui Gică

Cu Arabia Saudită mi-am făcut ceva cultură fotbalistică: nu am știut niciodată ce e un Al-Dawsari și un Al-Shehri - ambii de la Al-Hilal, altceva decât Al-Hilal nu știam. Sunt prea capricioși, cum zic Panait și alte „prezențe românești de peste hotare”, dar și dotați cu un cert coeficient de cotonogeală și vocalitate. I-au faultat cât au putut pe non-Messianeni. Nu ni s-au dat cifre, în schimb s-au popularizat bancurile cu Messi șahist.

De aceea, tot ce am auzit mai deosebit și mai elegant despre Messi, tot ce mi-a dat mai curat acest Mondial au fost vorbele lui Hagi în discuția lui cu Vali Moraru însoțită de un surâs modest, conștient de anacronismul său: jucătorul favorit al lui Hagi este Messi. Cine ar mai fi spus-o la ora aceea pe Planeta Fotbal?

O bijuterie

Momentul cel mai sever al turneului a fost acela când Brazilia mi-a bătut Serbia de i-a sunat apa-n cap, după o expresie care n-a murit. Folosesc posesivul „mi-a” pentru că făcusem public că îmi este favorită. Problema mea era că Brazilia îmi rămăsese favorita numărul 1. Ce să mai spun? Brazilia a fost dezarmantă - sârbii mei, alde Mitrovici, Vlahovici, n-au mișcat, în schimb Tite și ai lui ne-au dat deja o bijuterie: un Richarlison cu cele două goluri, cel de-al doilea de 5 stele. Cum s-ar zice la Hollywood: „S-a născut o stea”.

Neymar. Se crede mare și nu e

Mi-a plăcut și faptul că niciun gol n-a trecut decisiv pe la Neymar. E obiecția mea la jocul de azi al Braziliei. Neymar mi se pare un negativ, ține prea mult mingea, prea se socotește factotum, autoritatea și competența în materie. Se crede mare și nu e. În orice caz, nu e dintre cei cu care încerc să-mi luminez fotbalul și obscuritățile lui. Și nu pot decât să mă bucur că Andrei Niculescu și interlocutorii săi nu au evitat să discute penibilul, adică ce-am fi făcut noi dacă Serbia însăși a cedat cum a cedat... E cazul presant să nu evităm penibilul când vrem să ne mai concentrăm pe fotbal.