Gigantul inutil

Echipa de handbal fete CSM Bucureşti a fost creată pentru a ridica pasiuni şi a cuceri trofee. Povestea a mers o vreme. Sălile erau pline, Liga Campionilor a venit mai repede decât cea încă aşteptată de PSG la fotbal.

Banii mulţi păreau că îşi produc efectul. Mulţimea de jucătoare străine avea o noimă, câtă vreme CSM intra măcar în Final Four.

Artificial și tradiție

Toate acestea au devenit fum, perdele de fum. E al treilea an în care una dintre cele mai bogate echipe ale lumii ratează elita continentului. Sălile sunt goale, aşa sunt toate, dar pentru un proiect artificial e mai grav decât pentru altele în care handbalul feminin e ţinut în viaţă de aparatele tradiţiei.

Echipa nu mai creează de ceva vreme pasiune, mai degrabă nervi, în perfect acord cu cea naţională. S-au schimbat şefi, jucătoarele vin şi pleacă, un singur lucru rămâne: vagonul de bani publici investiţi într-o întreprindere care macină acum în gol.

La loc comanda

Pentru Nicuşor Dan, primarul care părea că vrea să pună capăt acestei hemoragii financiare, mai nou e important că „echipa şi-a recăpătat credibilitatea faţă de jucătoare şi impresari”. Minunat! Deci asta ne mânca mai tare, să nu cumva ca fetele din toată Europa şi agenţii lor destoinici să ocolească Bucureştiul, oricum disperat să le atragă cu salarii regeşti pentru aceleaşi sub-rezultate!

Bugetul ar fi de, zise tot primarul, 17-18 milioane de lei. Trei milioane şi jumătate de euro. Atât. Un mizilic. Un fleac. Ne-am ciuruit!

...şi la vară cald

După eliminarea de pomină în faţa ŢSKA Moscova din sferturile LC, o adversară deloc strălucitoare după cum s-a văzut, Gabriela Szabo, şefa clubului, a felicitat fetele, le-a transmis că o etapă s-a încheiat şi că „ai câştigat, continuă, ai pierdut, continuă...”.

Frumos spus! Şi uite aşa, de trei ani de zile CSM nu câştigă, dar continuă. Întrebarea oricui cu un dram de minte ar fi: către ce? Către altă rotire de lot, spre alte ratări? Care e dovada că va fi mai bine? Doar cu lozinci nu va fi nicio schimbare de rezultat.

A fi şi mai ales a nu fi

Echipa va juca iar pe mâna tot mai obosită a lui Neagu (o fi Messi, dar nu e Superwoman), tot cu deşirări defensive, tot cu alternanţa amară în care Lazovici, Dembele şi Omoregie (în varianta mai dospită) jucând, în fine, bine în meciul tur, în vreme ce Neagu a prins o zi rea, intră în muţenie handbalistică în retur, tocmai când Neagu reuşise să ţină steagul sus?

Aşa poţi continua, că nu ajungi nicăieri. Te mişti în ceaţă. Şi într-o bună zi te pomeneşti că ai nimerit în acelaşi loc din care ai plecat, dar mai sărac. Mai sărac de timp, de speranţe, de bani. Sigur, vorbesc pentru noi, chibiţii nesuferiţi.

Preţul şi dispreţul

CSM ar trebui să fie, la condiţiile pe care le oferă cetăţenii Capitalei, un portavion al performanţei, un spărgător de gheaţă al unui sport tot mai înţepenit. Iar pentru naţională, un lansator de jucătoare.

Nu e nimic din toate acestea, a devenit doar un sfărâmător de visuri. Echipa nu e, în primul rând, o echipă. Se vede limpede pe teren. Asta ţine de antrenor şi de jucătoare. E o chestiune de stimă de sine şi de obraz, la cât încasează cu toţii cei de acolo.

Tăcerea de aur a performanţei

Sunt un susţinător al lui Adi Vasile, cred că oamenii tineri sunt necesari pentru că sunt mobili, întreprinzători, branşaţi la modern, cu sete de a învăţa şi de a demonstra, şi cred că antrenorul CSM-ului şi al naţionalei e din acest tablou. Dar, sincer, am rămas mască auzindu-l declarând că handbalul nostru face performanţă, că dacă vrem mereu aurul nu suntem rezonabili. Păi nu, nu vrem mereu aurul! Dar o medalie, o finală, o semifinală, ceva, se poate? Bilanţul, la ora asta, e aşa: ultimul bronz are 6 ani, ultimul argint, 16.

La Jocurile Olimpice nu mergem şi Final Four nu mai pupăm, dar bani, publici, pompăm. În rest, da, suntem bine. Hai că a ieşit şi soarele, ce mai vrem?!