Patriotism

Pe aici nu prea mai există patrioţi. Majoritatea e naţionalistă sau nu e nimic. Dar n-ai ce face, e termenul cu care trebuie să operezi atunci când vine vorba despre reprezentarea unei comunităţi. O Comunitate în sens larg. Ţara, dacă vreţi, dar sună prea dramatic. Melodramatic.

Patrie, din latină

Există încă întreceri în care îţi pui la păstrare numele şi îl împrumuţi pe cel al patriei din care faci parte. Patrie vine din latină şi are legătură îmi închipui cu pater, tată. 

Ia uite ce ciudat sună patria-mumă! Ţara taţilor-mame, hmm... Sau a mamelor şi taţilor. A celor care te-au făcut şi a celor care i-au făcut pe cei care te-au făcut. Stai la capătul unui lung şir. Şi acest şir se uită la tine. Şi îţi cere, prin vocea contemporanilor, să fii patriot. Ce dracu o mai fi şi asta?!

... din somnul cel de moarte

Luaţi jucătorii naţionalei noastre de fotbal. Când se apropie sorocul unor meciuri pe care le aşteptăm cu un melanj masochist de speranţă iraţională şi frică abisală li se tot vorbeşte despre culori, despre tricou, despre înaintaşi, despre imn. 

Au fost obligaţi să înveţe până şi cuvintele, şi acum cei mai mulţi le cântă cu sârg, de ca şi cum cele trei strofe duse cu bine la capăt ar fi un prim meci câştigat. 

Asta înseamnă să fii patriot, oare? Să duci mâna la inimă, să spui că ai da tot ce ai pentru o calificare, să rosteşti cuvintele mari, aşteptate de toată lumea, ca pe un catehism?

Fiorul reprezentării

Jucătorii au înţeles că dacă nu fac gesturile corecte vor fi atacaţi fără milă, cu atât mai mult dacă nu obţin nimic sau mai nimic pe teren. Sigur, unii pot simţi autentic fiorul reprezentării, dar cei mai mulţi vor să livreze ce se aşteaptă de la ei indiferent că simt ceva pentru comunitate sau că îi doare în cot de ea.

Cum naiba fac alţii?

Ce-o fi să fii patriot? Multe. Patriot poţi fi dacă nu arunci deşeuri pe unde apuci, dacă nu te bagi în faţă, dacă îi ajuţi pe cei neajutoraţi, dacă nu îţi baţi copilul, care e patria ce vine şi ar fi bine să vină fără vânătăi exterioare şi interioare. 

Dacă nu înjuri la fiecare respiraţie. Patriot poţi fi, uite, dacă între două convocări faci de aşa natură încât să fii mai bun, să nu pleci cu capul jos şi să te întorci cu nasul pe sus. 

Să nu ai somn până când nu înţelegi cum naiba fac croaţii, sârbii, slovenii, polonezii, cehii, slovacii, africanii, toţi cei care nu s-au născut în vreun paradis, dar şi l-au construit singuri fără să se mai vaite. Patriot eşti dacă sigla de pe bolid nu e cel mai mare trofeu pe care îl poţi câştiga. Restul e alibi.

A nu te lăsa

Putem crede jucătorii care jură că vin cu o dorinţă aprigă de victorie. Numai că a vrea nu înseamnă şi a putea. 

A vrea venind de pe locul 13 într-o ligă secundă, ca Raţiu, sau retrogradând, ca Marin, sau ratând promovarea, precum celălalt Marin, a vrea la lot trecând pe lângă aproape toate obiectivele la echipa de club, precum craiovenii sau fecesebiştii, se poate reduce la o formă fără fond. 

Şi ca să nu ziceţi că vorbesc din cărţi, vă dau exemplul unui grup de studenţi români, bursieri într-o ţară vestică în 1990, care au simţit profund că reprezintă România deja compromisă prin confiscarea Revoluţiei şi prima Mineriadă. Au muncit pe brânci, au trecut de obstacole pe care nu şi le imaginau, au vrut să nu se lase.

Povestea disciplinei muncii

La finalul anului unul dintre ei a terminat primul (ce feţe lungi au făcut autohtonii!), iar ceilalţi nu departe de el. Ruşinea de a fi consideraţi elevi de mâna a doua, venind din „sălbăticie”, ar fi fost prea mare. 

Acolo, neştiuţi de nimeni, ei au fost tricolori care nu îşi permiteau să o dea în bară. O, da, aveau un avantaj faţă de fotbaliştii de azi! 

Căpătaseră o disciplină a muncii şi o educaţie rezonabilă. Asta e cealaltă poveste. Dacă tricolorii adevăraţi nu ştiu cum să fie patrioţi, priviţi şi în jurul lor. Vestea bună e că descoperirea patriotismul adevărat nu are termen de expirare. Sâmbătă va fi primul meci din restul vieţii lor.