Maradona mit, Messi realitate

GOAT în celelalte sporturi

Michael Jordan este cel mai mare baschetbalist din istorie. A cucerit șase titluri cu Chicago Bulls, a fost de fiecare dată MVP-ul finalei, cel mai bun marcator al ei, a dominat NBA-ul ofensiv ca nimeni altul, fiind însă și unul dintre cei mai buni apărători ai gloriosului baschet al anilor 80-90. Pe scurt, cariera lui nu a însemnat doar o suită de momente memorabile, ea a fost sprijinită de niște statistici în fruntea cărora s-a instalat și pe care și astăzi, într-o perioadă în care baschetul american a devenit un sport eminamente ofensiv, jucătorii se chinuie, în zadar, să le schimbe.

În handbal, Nikola Karabatic și-a întins dominația pe o perioadă de aproape cincisprezece ani, timp în care a fost votat în trei rânduri jucătorul anului, cucerind trei titluri olimpice, patru mondiale, trei europene, fiind desemnat de două ori MVP-ul Campionatului Mondial și de tot atâtea ori MVP al Europenelor. Este al doilea marcator din istoria Ligii Campionilor, fiind însă considerat și unul dintre cei mai tenace apărători din istoria sportului.

Roger Federer a fost cel mai talentat și mai iubit jucător de tenis din istorie, însă în dezbaterea legată de cel mai mare, a fost deja depășit de Djokovic și Nadal, care l-au dominat la meciuri directe și care au cucerit mai multe titluri de Grand Slam decât el. Între cei doi se va da bătălia finală, cifrele lor depășindu-le pe cele ale elvețianului.

Aș putea continua și cu alte exemple și de fiecare dată rezultatul ar fi un mix de talent uluitor, susținut însă de statistici și de un număr de trofee. Doar în fotbal ni se propune să uităm cifrele. Cel mai mare a fost Maradona, pentru că atingea mingea ca nimeni altul.

GOAT în fotbal

În urmă cu treizeci de ani, Pele era considerat cel mai mare fotbalist din istorie. Cei care astăzi au 70 sau 80 de ani reprezentau în acea perioadă vocea dominantă, ei creau trendul, iar tinerii de atunci îl aveau drept idol pe rebelul Maradona, unicul fotbalist care dusese o națională în spate către titlul mondial și pe Napoli către Scudetto ori Cupa UEFA.

Dar oare este obiectivă analiza? Oare aveau românii în anii comunismului suficiente argumente și date în această dezbatere? Serie A era un campionat pe care nu îl puteai vedea la televizor în acele vremuri. Maradona de la Napoli ne era cenzurat de către un stat care oferea câteva ore de televizor pe zi, care transmitea meciuri cu țârâita, iar pentru a vedea anumite competiții, erai nevoit să prinzi bulgarii sau sârbii, în funcție de zona geografică în care locuiai. 

Puneai, din când în când, mâna pe câte o casetă video cu un meci sau rezumate, urmăreai fazele finale ale cupelor europene și da, găseai soluții pentru marile competiții, Cupa Mondială sau Euro. Într-un sezon fără turneu final, din 40-50 de meciuri ale lui Maradona, românii norocoși apucau să vadă cel mult cinci.

Și a venit revoluția, căderea comunismului, am început să avem acces la imagini, la presă străină, la cablu, însă Diego era deja pe panta descendentă. Cei mai buni ani ai săi trecuseră, iar versiunea anilor ‘90 era deja una marcată de scandaluri, consum de droguri și mai puțin de geniu fotbalistic. 
 

A trebuit să așteptăm mult și bine până la apariția internetului pentru a ne bucura, cu adevărat, de sclipirile lui Maradona, pentru a-i descoperi pe YouTube partidele care le fuseseră interzise românilor, precum acel fabulos Napoli-Juventus cu golul nepământean din lovitură liberă din interiorul careului.

Da, Maradona a fost grandios, dar românii nu l-au trăit cu adevărat. I-au construit o legendă, pornită de la Mondialul Mexican, iar cei care atunci erau tineri și-l adorau sunt vectorii de opinie ai zilelor noastre. Rămâne întrebarea: sunt oare suficiente 14 meciuri la două Cupe Mondiale (1986 și 1990) plus compilații de faze de pe youtube și maximum douăzeci-treizeci de meciuri văzute integral, pentru a-l considera GOAT pe un fotbalist?

Și ajungem în prezent. Jucătorii de astăzi sunt precum Jim Carrey în Truman Show. Le vezi toate meciurile, te poftesc la ei în casă prin intermediul tot mai deselor documentare marca Netflix ori Amazon Prime, banii rezultați din rețelele de socializare îi determină să posteze constant. Cu alte cuvinte, poți să îi evaluezi din toate unghiurile și să îți creezi o părere atât despre sportiv, cât și despre om. Ei fac parte din viețile noastre, sunt reali, palpabili, nu mai sunt învăluiți în mister, precum jucătorii de altă dată. Dacă vrei și ai bani, te sui în avion și te duci să le vezi meciurile de la sfârșitul săptămânii.

E foarte greu să mai construiești astăzi o legendă precum cea a lui Diego, dar în ciuda diferențelor evidente dintre epoci, dintre felul dur în care se juca fotbalul anilor 80, al calității infrastructurii, net superioare astăzi, a alimentației de care se bucură sportivii contemporani, a metodelor de recuperare etc, cifrele nu-l ajută deloc pe Maradona în comparație cu Messi. Nici chiar cu Pele. 

Are mai puține meciuri, mult mai puțini ani în vârful fotbalului mondial, mai puține goluri, pase de gol mai puține, trofee mai puține. Iar Mondialul din Qatar i-a spulberat și ultimul atu, acela al unui turneu final de autor. Ajunge să întrebați câți oameni auziseră până acum o lună de Mac Allister, Enzo Fernandez, Molina, Montiel, Acuna sau Pezzella pentru a realiza că Messi a luat în spate o națională lipsită de orice sclipire, transformând-o în campioană mondială.

Este personaj Messi? Nu. El nu va avea niciodată sufletul zbuciumat al lui Diego, revoltele lui, momentele de euforie sau depresiile lui D10S. Messi a îmbrăcat cuminte, poate chiar contra cost, bisht-ul oferit de bin Hamad, acceptând să strice momentul pe care l-a așteptat o carieră întreagă, cel al ridicării trofeului de campion mondial. Dar oare doar lipsa șarmului îl plasează sub Diego în ierarhia eternă?