Ultimul capitol al duelului Messi - Ronaldo

Finalul lui 2021 ne oferea un Ronaldo care juca dumnezeiește, o califica de unul singur pe United în primăvara Ligii Campionilor, în timp ce argentinianul se străduia să înscrie abia al doilea său gol în Ligue 1, pentru PSG. Trendul era clar: Messi nu mai poate, Cristiano e etern. Și iată-ne totuși în decembrie 2022 suspinând la amurgul zeului lusitan și așteptând de la argentinian să își ducă naționala spre al treilea titlu mondial.

Gary Neville făcea înaintea Cupei Mondiale o analiză excepțională a tipologiilor fotbaliștilor care evoluează constant pentru club și națională. El zicea că există jucători care ard mai mult pentru echipa de club și se includea pe el sau pe Carragher în categorie. „Noi purtam un tricou al lui United ori Liverpool pe sub cel al Angliei”.

Cealaltă categorie pe care o identifica era a celor care au mereu țara în suflet și care indiferent de clubul la care ar evolua, sunt mereu îmbrăcați în echipamentul propriei naționale. 

Ani de zile Messi a fost omul Barcelonei. Acolo se simțea cel mai bine, era idolatrizat, respectat, plătit regește. În consecință, atunci când purta tricoul blau-grana era cel mai mare fotbalist din istorie, iar când venea la lot, părea stingher, chiar dezinteresat. Cifre avea, nu și trofee, iar Mondialul mexican al lui Maradona îl bântuia în permanență. Știa însă că indiferent de câte dezamăgiri ar aduna la națională, se putea oricând întoarce acasă, iar casa lui nu era Buenos Aires, ci Barcelona. 

Messi avea mereu tricoul catalanilor pe sub cel albicelest. Toate s-au schimbat în momentul dezrădăcinării, al plecării forțate la PSG. Parisul îi oferea un salariu faraonic, nu însă și o casă sau motivație, iar Messi a fost obligat să le găsească acolo unde jucase mai degrabă rolul unui străin distant, sub steagul Argentinei. Așa s-au născut acel discurs de lider dinaintea finalei de Copa America, victoria de pe Maracana contra Braziliei și implicit primul trofeu major al său la națională, plus acest Mondial neașteptat de bun. Aș spune, chiar excepțional. 

Cristiano cred că a purtat mereu pe dedesubt un tricou cu propriul său chip, indiferent că a jucat pentru Portugalia, Real, Juve sau United. Poate că era firesc, el plecând de tânăr din Madeira, fiind obligat să lase în urmă o copilărie plină de neajunsuri și căutându-și mereu casa. Sir Alex Ferguson i-a devenit pentru o perioadă tată, Manchester i-a fost cămin, dar munca asiduă, plus neobosita vânare a recordurilor l-au transformat pe Ronaldo într-un personaj aflat mereu în căutarea gloriei personale.

Așa a ajuns să fie același fotbalist sclipitor, indiferent de schimbarea constantă a mediului, implicit să devină jucătorul cu cea mai mare adaptabilitate din istorie. Dar și un singuratic. Ajunge să urmăriți documentarul care îi poartă numele, pentru a vedea ce viață izolată duce, cum în afara familiei și a parșivului de Jorge Mendes, se mai înconjoară de câțiva indivizi dubioși care nu fac altceva decât să îi cânte în strună. Clasicii atârnători.  

Și ajungem la acest Mondial și la Fernando Santos, selecționerul portughez care părea mai degrabă secundul lui Cristiano în finala Europeanului din 2016. Poate țineți minte secvențele cu CR7 stând într-un picior și dând indicații mai ceva decât cel plătit să facă acest lucru. Santos a profitat aproape un deceniu de pe urma talentului, ambiției și stofei de lider a șeptarului său. Chiar anul trecut, la Euro, Ronaldo a fost cel care și-a luat naționala în spate și a calificat-o dintr-o grupă teribilă, cu Franța, Germania și Ungaria. 

Ei bine, Santos a fost pus într-o postură imposibilă la startul CM 2022. Căpitanul său de 37 de ani nu mai juca titular la United de luni bune, oferise un interviu devastator cu doar câteva zile înainte de startul competiției, care dusese la dizolvarea contractului cu formația engleză iar el, Santos, avea obligația de a-i decide soarta. Mai poate Ronaldo? Va mai avea sclipirile de altă dată? Sunt convins că aceste întrebări l-au bântuit și pe selecționerul luistanilor, nu doar pe noi, iar el a avut în plus dilema titularizării lui Cristiano, una care părea logică din punct de vedere al statutului, însă problematică dacă luam în considerare forma sportivă.  

Santos avea, din punctul meu de vedere, două opțiuni. Ori tăia în carne vie, riscând să creeze o atmosferă tensionată în lot și să își pună întreaga planetă în cap, lăsându-l pe Ronaldo încă de la început pe banca de rezerve, ori mergea cu el până în pânzele albe și proceda cum a făcut-o, de exemplu, Del Bosque în 2014, când a preferat să moară împreună cu eroii alături de care cucerise CM 2010 și Euro 2012. Portughezul a fost însă parșiv, și-a trădat liderul, crezând că astfel se va salva pe sine, i-a oferit acestuia un final de carieră la națională urât și nemeritat, iar la final a dat-o de gard și cu obiectivul.  

Suntem martorii ultimului Mondial al lui Messi și Cristiano, cei mai mari jucători din istorie. Luați-le cifrele, uitați-vă că au excelat cincisprezece ani și întrebați-vă cine a mai produs un asemenea volum de fotbal sclipitor în istoria fotbalului? Precum în basmele populare, finalul celor doi spune ceva despre felul în care și-au dus existența . Unul talentat și altruist, care își încheie drumul înconjurat de niște coechipieri care îl divinizează și care par capabili să facă orice pentru a-i oferi unicul titlu care îi lipsește, celălalt, un atlet desăvârșit, cu o forță de muncă nepământeană, dotat însă cu un ego supradimensionat, care pleacă singur, plângând, spre vestiar, trădat de antrenor și părăsit de colegi.