Kangchenjunga, mai 1995

1990. Opt bunicuți simpatici stau la poză, pe peluza unui hotel din Țara Galilor. Patru-s în picioare, unul a venit cu propriul scaun, cu rotile, ceilalți trei, de-a stânga și de-a dreapta sa. Glumesc, râd, deapănă amintiri. Sunt alpiniștii care, în 1955, au reușit una dintre cele mai nebunești ascensiuni din istorie: cucerirea vârfului Kangchenjunga, 8.586, al treilea cel mai înalt "optmiar" din lume.

După escaladarea Everestului, în 1953, și, un an mai târziu, a faimosului K2, devenise cea mai interesantă provocare, mai ales că în 1905, dar și mai apoi, în 1954, cățărători vestiți încercaseră, fără succes, să "culce" vârful. Autoritățile din Sikkim nu permiteau accesul în zona sacră, dar, după zeci de intervenții, acceptaseră expediția, cu o condiție esențială: vârful nu va fi atins, zăpada de acolo nu va fi bătătorită de bocancii alpiniștilor!

Șase tone de echipament!

Trupa era condusă de către Charles Evans, 36 de ani, cel ce fusese "vice" al expediției britanice din 1953, ce cucerise Everestul, dar și un organizator perfect. Un neo-zeelandez, englezi, doi șerpași meseriași, cu cățărări pe Cho Oyu, dar și foarte mult echipament: mâncare prevăzută pe zile pentru cei zece oameni, butelii de oxigen mult mai ergonomice, 6 tone cărate din Darjeeling.

S-a pornit din Liverpool, pe 12 februarie 1955. S-a mers în fața autorităților, pentru a promite, solemn, că locul nu va fi profanat! 14 martie i-a prins în Darjeeling. Pe 12 aprilie se găseau deja la 5.500 de metri altitudine, apoi, 10 zile mai târziu, la 6.100. Au decis să coboare, să abandoneze Contrafortul lui Kempe și să atace pe la Mormântul lui Pache, ucis în avalanșa din 1905. 4 mai, 6.600. 12 mai, 7.200. 13 mai, 7.700. S-au oprit la Tabăra 6, s-au pregătit de marele asalt!

Pe 25 mai 1955, la ora locală 08:15, Joseph "Joe" Brown și George Band sunt gata de atac. Zăpada e ascultătoare. Brown pare mai în vână, așa că se opresc din alternarea șefiei și-l lasă pe el la comandă. După cinci ore ajung la 120 metri de vârf. E 14:00, se odihnesc puțin, mănâncă rapid, gândesc că mai au oxigen doar pentru două ore, așa că trebuie să se cam grăbească.

27 mai: cucerirea vârfului

Ceasurile arată 14:45 când se opresc la 1.5 metri de vârf. Da, știu că e prima expediție de acest fel din istorie, că nimeni n-a mai ajuns acolo, dar promisiunea e promisiune, nu? Coboară și se găsesc cu Hardie și Streather, pregătiți să încerce ei dacă B&B dădeau greș. Dar Kangchenjunga fusese cucerit! Cei doi urcă și ei, a doua zi! Din păcate, succesul e umbrit de decesul lui Pemi Dorje, unul dintre șerpașii apropiați expediției, care căzuse, cu o săptămână înainte, într-o crevasă și, deși fusese recuperat, nu rezistase.

Pe 27 mai se trimite un mesaj codificat către Londra, prin care se anunță cucerirea vârfului. Situația e extrem de interesantă: în lumea alpinismului, deși pare greu de crezut, doborârea vârfului de 8.586 de metri pare mai importantă ca expediția de pe Everest, din 1953, în timp ce pentru publicul neavizat 8.848 metri ori K2 sunt peste ceea ce s-a petrecut acum.

Alpiniștii nu primesc onoruri, nu se menționează despre steaguri înfipte pe vârf. Peste un an, cuvinte de laudă încep să apară în "American Alpine Journal" și, treptat, eroii sunt chemați să depene amintiri. Sunt decorați de Regina Angliei.

Se sting treptat, din fotografia de acum 32 de ani nu mai e nimeni. Ultimul pleacă Joe Brown, la 89 de ani, primul om care atinsese cel mai înalt al treilea vârf din lume!