4 ani de la singurul aur al României la Rio 2016 » Dan Podeanu, antrenorul ehipei feminine de spadă: ”Pentru fete a fost ceva fantastic!”

Pentru antrenorul Dan Podeanu, 68 de ani, ziua de 11 august 2016 va rămâne momentul în care a trăit satisfacția supremă alături de patru fete pe care le-a văzut evoluând, crescând și cucerind titlul olimpic. Ana Maria Popescu, Simona Gherman, Simona Pop și Loredana Dinu l-au chinuit de multe ori, la fel cum s-a întâmplat și la Rio, dar la final și-au pecetluit munca în comun cu un sigiliu de aur. 

Retras la Craiova, orașul în care ajuns la vârsta de 13 ani și unde spada i s-a lipit de inimă, Dan Podeanu a făcut un exercițiu de memorie: s-a întors în timp, încercând să refacă acea zi citându-l pe Marcel Proust, care spunea că "amintirea lucrurilor trecute nu este în mod necesar amintirea lor așa cum au fost". 

Cei patru ani care au trecut de la Jocurile Olimpice de la Rio au fost cu multe obstacole pentru Dan Podeanu, antrenorul trebuind să se lupte cu o boală nemiloasă, ce i-a luat puțin din voce, dar pe care a reușit să o învingă. Nu poate sta departe de sala de scrimă, „numai pandemia m-a alungat, pensionarea nu". 

- Domnule Podeanu, cum ați rezuma acești patru ani care s-au scurs de la succesul de la Rio ? 
- Simplu: diminuarea utilității înainte de a deveni inutil. Problema de sănătate de la începutul anului 2018, fără să radicalizeze decizia de a continua sau nu activitatea la lotul național, a constituit totuși începutul sfârșitului și, ca într-un rondel al despărțirii, „Partir c'est mourir un peu", cu speranța că rămâne ceva, ca o boare de regret, şi la cei care rămân. În ultimă instanță, dorința fiecărui individ este de a deveni o amintire. 

- Cum arată amintirile dumneavoastră despre Jocurile Olimpice de la Rio, ați păstrat doar părțile frumoase sau și alte lucruri?
 - Da, sigur, prima care îmi vine în minte este supărarea oficialilor delegației române pe galera performanței românești, cu acuze nevoalate că echipajul nu „trage" cu toate forțele către continentul performanței, preferând să se învârtă cu toate nădejdile şi deznădejdile în laguna liniștită a numai participării. 

„Înțelegerea și dragostea „galeriei 

- Și următoarea?
- Incredibila atmosferă creată în jurul meciului final de o galerie care ne-a oferit înțelegerea și dragostea ei, momente de exuberanță și tandrețe acumulate poate din frustrările și nereușitele lor. Fetele, practicante ale unui sport care de obicei se desfășoară în taină și singurătate, în situație de duel, o lovitură egal o viață, au perceput fundalul sonor profund mobilizator. 

- Acum, că au trecut patru ani, ce credeți că a însemnat succesul fetelor pentru dumneavoastră ca antrenor? 
- Pentru mine a fost un segment de activitate căruia trebuia să-i dau o finalitate, o finalitate incertă „ante factum", dar un antrenor bun pregătește cu aceeași măiestrie și pricepere - o medalie sau nimic. Pentru fete a fost ceva fantastic: au intrat în sală cu „Și noi suntem România" și au ieșit cu „România suntem noi!". 

Cele trei tactici 

- Vă mai aduceți aminte ce le-ați spus înaintea fiecărei întâlniri? 
- Această echipă căpătase de-a lungul timpului obișnuința de a se urca pe podium mai des decât de a-l ocoli, așa că nu întotdeauna era nevoie de rația de rom și de discursul mobilizator, metodă uzitată de generali înaintea marilor bătălii. Discuțiile erau cele obișnuite înaintea unei întreceri pe echipe, celebra tactică în trei variante: A - conducem; B -suntem conduse; C - Dumnezeu cu mila. Din fericire, într-un singur meci, cu SUA, a fost nevoie să verificăm cele 3 variante, în celelalte mulțumindu-ne cu plictisitoarea și liniara variantă A. 

- Dar cum arătau clipele de dinainte? 
- Aranjarea formulei de echipă, cine începe meciul, cine-l termină, subliniind principiul din șah - câștigă cel care greșește penultimul. Și celebrul îndemn de a face mai bine ceea ce știu să facă bine, apoi sportivele rămâneau singure cizelând o afectivă strategie comună. 

- Care a fost cea mai dificilă întâlnire din punctul dumneavoastră de vedere: cea cu SUA, cea cu Rusia sau cea cu China? 
- Cu SUA și Rusia aveam palmares pozitiv, China a continuat să ne chinuiască pe unde ne prindea. Normal, consideram meciul cu SUA mai la îndemână, dar, fără a subestima adversarele, eram gata să plătim același tribut ca la Londra în meciul cu Coreea. În finalul meciului, Divinitatea și-a arătat blândețea vizavi de noi și apoi ne-a lăsat să ne descurcăm singuri. Orgoliosul antrenor francez Levavasseur alături de valoroasa echipă a Chinei au asistat cu surpriză si fără reacție adecvată la îndrăzneala noastră de a-i învinge. 

A revăzut finala 

- De curând, TVR 2 a dat în reluare finala, v-ați uitat? Ce sentimente v-au încercat, ați mai privit și în trecut imagini din aceea zi? 
- Nu, niciodată nu m-am uitat la imagini de la competiția trecută decât la îndemnul Anei Maria Popescu și al Simonei Pop la finala dată de TVR , să mă convingă că tot noi am câștigat. 

- Dintre toate emoțiile trăite în cadrul carierei de antrenor, pe ce loc ați poziționa emoțiile prin care ați trecut la Rio? 
- De fapt, este vorba de continuarea unei singure emoții derulate în două episoade: Londra 2012 - meciul cu Coreea, Rio 2016 - meciul cu SUA. Evenimente cu finalități diferite, dar cu aceeași încărcătură emoțională. 

- În afară de Ana mai țineți legătura cu celelalte fete? Mereu m-am întrebat dacă legătura dintre sportivii și antrenorii care ajung la țelul suprem împreună trece testul timpului? Dacă e, așa, o legătură care ține toată viața? 
- Cu Ana păstrez o legătură periodică și cu Simona Pop ocazional. De obicei, comentăm sau bârfim comportamentul Anei în competiții. 

Drumul până la aurul olimpic

• „Sferturi" România-SUA 24-23
• Semifinale România-Rusia 45-31
• Finală România-China 44-38

Patru momente de la Rio care au trecut testul timpului

• Încordat - „De obicei, delegația României începea viața în Satul Olimpic - venim primii, plecăm ultimii indiferent de programul si eșalonarea competițiilor, participând cu același entuziasm la finalitatea, niciodată terminată, a deschiderii și la închiderea înainte de termen a Jocurilor. Fetele au fost martorele active ale continuității în amenajarea și igienizarea spațiului de locuit, scuturatul și ștersul prafului, maturatul, ștersul geamurilor..."
• Haios - „Am simțit o deosebită mândrie latină remarcând frați într-o ginte mai, eufemistic vorbind, comozi decât noi. Un pom frumos, plantat în fața blocului nostru, după vreo 2-3 zile pica, zăcea acolo 4-5 zile, apoi veneau, îl replantau, iarăși pica. Îl lăsau la sol ca pe Anteu, să prindă putere, alte zile, apoi îl replantau și-l legau cu sârmă. Rezista. Românie, te iubesc, oriunde te-ai afla!"
• Moment-cheie - „Intrați în Satul Olimpic am început antrenarea cu sârg, conștiinciozitate și seriozitate a unor mecanisme tocite si obosite, a unei pregătiri anterioare. Lipsa unor parteneri de antrenament, marile puteri în scrimă au amânat cât mai mult intrarea în Satul Olimpic, preferând pregătirea în cluburile braziliene (închiriate), a dus la aplatizarea, uniformizarea antrenamentelor, cu rezultatul cunoscut la individual"
• Emoționant - „O idee bună a fost ieșitul din apăsătoarea atmosferă din sală și "umblatul creanga prin sat" (plimbări, jocuri, activități colaterale). Decuplate de la obsedantele griji (logica și acuratețea acțiunii, precizia loviturii, deplasarea pe planșă, distanța favorabilă), fetele s-au derobotizat, au început să redescopere gluma și zâmbetul. S-au întors în sală mai vii!"

Citește și povestea spadasineleor:

4 ani de la singurul aur al României la Rio 2016 » Spadasinele campioane olimpice povestesc cu ce se ocupă în prezent și cum se raportează la acel rezultat remarcabil

Cum arată medaliile de aur cucerite de echipa feminină de spadă a României la Rio 2016? „Cu puțină rugină și mici zgârieturi”