Articol de Ovidiu Ioanițoaia - Publicat miercuri, 19 aprilie 2023 20:30 / Actualizat miercuri, 19 aprilie 2023 20:49
Benny Adegbuyi e născut din tată nigerian și mamă româncă, cei doi cunoscându-se la Cluj-Napoca, unde au făcut facultatea. Luptătorul de 38 de ani a crescut la Aiud alături de bunică, a făcut baschet, fotbal și box, dar marea dragoste a sa rămâne kickboxingul, fiind de nouă ani în top zece mondial, dintre care cinci i-a petrecut ca numărul 1 în lume
- Emisiunea „Prietenii lui Ovidiu” este difuzată în fiecare săptămână, de la ora 20:00. Poate fi urmărită pe pe site-ul www.GSP.ro, pe pagina de Facebook a Gazetei (link AICI), pe contul de YouTube al Gazetei (abonează-te aici), în format podcast pe principalele platforme de distribuție a podcasturilor: Apple Podcast și Spotify.
- Benny, trebuie să recunosc că pentru mine este o emisiune atipică.
- Domnule Ovidiu, e o plăcere imensă să vă cunosc și să fiu invitat la emisiunea dumneavoastră.
- Am rămas surprins când te-am văzut în redacția Gazetei. Ce înălțime ai?
- Doi metri fără doi centimetri. Ha, ha, ha! Așa a fost gena, și tatăl meu este foarte înalt, plus că mai am un unchi de 2,07. Și acum observ că și fiul meu este înalt fiindcă la șapte ani se îmbracă cu haine pentru cei de 11-12 ani. A fost gena puternică.
Benny Adegbuyi: „Mă rog de tata să se pensioneze”
- Tatăl tău este nigerian, iar mama ta este româncă.
- Perfect adevărat! Părinții mei s-au cunoscut la Cluj-Napoca, unde tata făcea facultatea, Politehnica. Mama era și ea la facultate tot acolo. S-au cunoscut și în urma iubirii dintre ei a apărut Benny Adegbuyi.
- Te-ai născut în România, la Cluj. Apoi ai plecat în Nigeria?
- La vârsta de doi ani am plecat cu ambii părinți în Lagos și am locuit acolo în jur de cinci ani. Tata e decanul Facultății de Inginerie din Lagos. Eu mă rog de el să se pensioneze, să vină în România și nu vrea.
- Cum de te-ai apucat de sport, când puteai să te faci inginer.
- Păi, și acum trei, patru ani mă întreba de ce nu fac Facultatea de Petrol și Gaze de la Ploiești! Pentru că în Nigeria se caută oameni care studiază în Europa, dar e mai greu pentru mine să mai schimb ceva.
- Bun, scuză-mă, să revenim. Și ai stat până la șapte ani în Nigeria.
- Exact. Mama nefiind obișnuită cu cultura africană s-au despărțit. Iar eu m-am întors în România, la Aiud, unde aveam bunica. Eu mă consider jumătate nigerian, jumătate român. Dar în interiorul inimii mele toate amintirile sunt legate de România și e normal să mă simt sută la sută român.
Benny Adegbuyi: „N-am mai fost deloc în Lagos”
- În Aiud ai făcut școala, absolut totul, nu?
- Da. Acum, sala de sport a școlii generale unde am învățat eu îmi poartă numele, de anul trecut. E o mare mândrie pentru mine! Nu mă așteptam la așa ceva.
- În Lagos ai mai fost?
- Niciodată! Tata și acum insistă să merg acolo, dar eu sunt încărcat cu programul, mai ales că noi facem meciurile de multe ori și din scurt, adică în două, trei luni ai meci. Atunci sunt prins cu antrenamentele și să fiu în formă. Mi-am dorit să merg și chiar o să merg anul ăsta sau, cel târziu, la anul. Vreau să văd dacă amintirile mele mici și vagi se mai regăsesc acolo.
- Povesteai într-un interviu că-ți amintești de cocotierul....
- Îmi rulează niște imagini în cap și chiar vreau să văd... În spatele blocului unde eu locuiam, era o curte mare cu un cocotier, acolo ne jucam și dădeam cu pietre pentru a pune mâna pe-o nucă de cocos.
- Pe tatăl tău l-ai mai întâlnit?
- Tata a rămas acolo și mai vine periodic prin Irlanda, pentru că s-a recăsătorit. Anul trecut am fost cu fiul meu în Irlanda fiindcă mi-am dorit să-și cunoască bunicul negru, așa cum îi spune el. Îmi doresc să ajung și în Nigeria.
Benny Adegbuyi: „Am fost fundaș central la Metalul Aiud”
- Ești foarte înalt, cum de n-ai făcut baschet, de exemplu.
- Să vă povestesc, am făcut puțin baschet. Aveam antrenamentele la Cluj și mergeam cu ocazia, pentru că nu aveam mașină. Noroc cu un antrenor de fotbal din Aiud care mă mai lua cu mașina până la Cluj. Era greu, făceam naveta.
- De ce nu te-ai mutat?
- Antrenorul a insistat la mama să mă lase să mă transfer la liceul sportiv pentru că echipa era în Divizia B, voiau să mă promoveze și eram talentat. Mama, care lucra în Italia atunci, a considerat că Clujul este un oraș periculos și e mai bine să merg în Italia să muncesc. N-am mai ajuns la Cluj, s-a pierdut și pasiunea pentru baschet.
- Am înțeles că ai jucat fotbal?
- La Metalul Aiud, fundaș central, dar nu m-am regăsit.
- Dar bănuiesc că acum te uiți la fotbal. Cu ce echipe ții?
- Cu U Cluj și FCSB. FCSB este echipa cu care am crescut, echipa care ne-a adus cele mai multe bucurii de-a lungul anilor! Mă știu cu câțiva oameni de pe acolo, inclusiv cu Mihai Stoica. Pe Becali nu-l știu, dar poate ne ajută cu o sponsorizare, că avem nevoie. Ha, ha, ha!
„Românii nu sunt un popor de oameni rasiști”
- Când erai în Aiud, copil, nu te privea lumea diferit?
- În Aiud eram trei persoane de culoare. Eu, sora mea și încă un băiat. Ca să fiu sincer, și în 2023 se uită lumea ciudat la mine, dar m-am învățat. Nici nu mai observ chestiile astea.
- Ai avut probleme din cauza culorii pielii?
- Am avut mici probleme, dar faptul că am fost diferit cred că a fost un avantaj pentru mine în copilărie. Am avut parte de mici răutăți, dar nu m-a durut ceva, n-am suferit. Nu pot să zic că am crescut într-un bullying unde lumea mă făcea negru sau îmi aducea alte jigniri. Lumea a vrut să se asocieze cu mine, iar românii nu sunt un popor de oameni rasiști. Am trecut ușor peste asta.
- Și după experiențele baschet și fotbal...
- Am făcut box. Am patru meciuri în boxul profesionist. La început am făcut karate, apoi box și cumva mă regăsesc mai mult în box. Lovitura mea preferată e un croșeu de dreapta. Doar că sunt foarte puternic și în loviturile de picior. La fiecare pregătire antrenorul meu insistă cât de puternic sunt și-mi spune mereu să încep meciurile cu picioarele, ca să surprind, și după să folosesc brațele.
- Și-acum faci kickboxing.
- Un fel de box, dar unde lovim și cu picioarele sau cu genunchiul la cap sau în abdomen. Sportul se practică în America de foarte mult timp, dar a luat amploare în anii '90 în Japonia. Atunci când s-a inventat K1, dar acesta nu e un sport, e doar o promoție. Sportul e kickboxing.
- Și cum se joacă, pentru cei ce nu știm.
- Se joacă trei reprize de trei minute pentru că este mai intens decât boxul. Doar meciurile de centură sunt de cinci reprize. Sunt meciuri foarte grele pentru că este un sport complex.
„Încerc să scot campioni”
- Am citit că ești foarte bine cotat în clasament.
- De mai bine de nouă ani sunt în top zece mondial. Am stat cinci ani pe locul 1 mondial, adică încadrarea pornind de sub campionul mondial. Eu am un avantaj că am început sportul de performanță foarte târziu și nu sunt uzat, nu sunt folosit. Am avut primul meci la nivel profesionist la 26 de ani.
- Într-un an câte meciuri oficiale aveți?
- Două, trei. Când am început cariera am avut șase meciuri pe an, dar pe măsură ce devii mai profesionist boxezi mai puțin. În restul timpului ne antrenăm. De multe ori ne plictisim, dar n-avem ce face. Eu din asta trăiesc. Până acum am 43 de meciuri, șapte înfrângeri. E un sport diferit, nu e ca la box, aici nu căutăm să facem palmares. Sunt piramide în K1 când ai trei meciuri într-o seară. Nu e plăcut, e și dureros, iar când scade adrenalina ai senzația că ai căzut de pe bloc și te dor toate. La noi e important clasamentul și cât reușești să stai printre grei.
- Ți-ai deschis și o academie?
- Da. Am cinci antrenori, toți salariații mei. M-am gândit că sunt deja la vârsta retragerii. Am semnat un contract nou de doi ani și probabil o să fie ultimul pentru mine fiindcă simt și eu că nu mă mai recuperez ca la 25 sau 30 de ani. S-ar putea să fie ultimul contract pentru concursuri. Acum încerc să dau înapoi tot ce-am învățat de-a lungul anilor și să scot și niște campioni. Am antrenori de box, de kickboxing, jiu jitsu și MMA.
„Daniel Ghiță a vrut să fie interesant”
- După meciul tău pierdut cu Ben Saddik, Daniel Ghiță a declarat despre tine: „Nulitățile au impresia că sunt sportivi".
- Domnu' Ovidiu...
- De unde, ce s-a întâmplat de-a avut remarca asta deplasată?
- Eu sunt mereu fair-play, iar nickname-ul meu este Mr. Gentleman. Evit să vorbesc despre treaba asta.
- Dar de ce face asta?
- Nu știu de ce face chestiile astea, pentru că nu face cinste sportului. Am văzut și zilele trecute când Lupu vorbea de Hagi. Nu face cinste sportului! Probabil a vrut să fie interesant și prefer să nu vorbesc.
- Ai încercat să discuți cu el?
- Nu. De când au început episoadele astea cu nulități. Nu am vorbit și nu cred că vom mai vorbi vreodată! Încerc să evit discuțiile. El e cu politica, eu sunt cu sportul și nu vreau să mă implic altfel.
- Saddik a fost depistat dopat după meciul cu tine.
- S-a anulat totul, e suspendat 16 luni. Acum avem niște discuții să vedem cum recuperăm măcar banii pe care-i meritam. Sper să rezolvăm cumva situația asta. Măcar să știe lumea că a câștigat pentru că era dopat.
„Politica mă depășește”
- În sportul vostru se truchează meciurile pentru pariuri?
- De ce să pierzi un meci? Cât poate să-ți ofere cineva ca să pierzi? Sau să joci la pariuri? La mine n-a venit nimeni, n-am auzit nici la colegii mei. Mie nu mi-a zis nimeni niciodată nimic. Nu sunt atât de mulți bani ca să renteze și să faci un blat. Plus că e vorba de cariera ta.
- Poate pe unii îi interesează banii, nu cariera.
- Faci două învârteli pentru câteva sute de mii în buzunar, dar pierzi în sport!
- Politică nu vrei să faci, ca Ghiță?
- Nu m-am gândit să intru în politică, dar parcă nimic nu se întâmplă bine. Politica mă depășește, dar mi-aș dori să schimb măcar ceva în sport, dacă nu la alt nivel. Politica e de oameni competenți, care ar putea să schimbe sau să ajute cumva țara asta. Eu vreau să rămân în sport și să scot campioni! Să fac ceea ce știu eu mai bine.
„33.000 de oameni la un meci pe stadion”
- Benny, care este meciul cu cei mai mulți spectatori în care ai boxat?
- Am avut un meci în Olanda, pe stadionul celor de la Vitesse Arnhem, cu 33.000 de oameni. E o senzație tare! Am luptat de două ori acolo și o dată am câștigat. După meciuri e nebunie, e o senzație foarte plăcută pentru că tot sacrificiul pe care-l faci capătă un sens. Oamenii te iau ca idol, încerci să le fii model și e o bucurie imensă asta.
- E un sport care a prins extrem de repede la public!
Țin minte că la meciul cu Badr Hari pe care l-am câștigat în 2020 am primit filmări de la oameni din fața televizoarelor care se rugau. Iar când am câștigat prin KO și-au rupt tricourile. La fel ca echipa națională în 1994, când a bătut la Mondialul din Statele Unite. Oameni care se tăvăleau pe jos de bucurie pentru că reușisem să înving unul dintre cei mai faimoși luptători din lume.
Se câștigă bine, dar se poate și mai bine, încă nu mă dau banii afară din casă. Cine câștigă o finală de K1 este de 450.000 de dolari. Acum, o să aibă loc în decembrie o piramidă nouă, iar marele premiu e de 500.000 de euro. Și sper să mă calific și eu în această piramidă. La un meci bun eu rămân cam cu 50.000 de euro!
România e un popor de oameni foarte talentați și cred că după fotbal și tenis vine kickboxingul. Unele gale fac audiență mult mai mare decât meciurile de fotbal din Liga 1! Lumea se uită, este un sport urmărit. Avem oameni talentați, școli bune, care scot campioni
CITEȘTE ȘI:
)
)
)
)
)
)
)
