Articol de GSP - Publicat miercuri, 21 august 2013 00:00 / Actualizat miercuri, 21 august 2013 09:37
Zilele trecute, la CM de atletism, francezul Tamgho s-a apropiat de un record mitic. Poate că abia acum ne apropiem şi noi de firesc. Sau poate nu
În urmă cu 20 sau 30 de ani trăiau oameni mai puternici şi mai ageri pe Pămînt. Astăzi ascundem bucăţi de lume în cei 8 pînă la 12 megapixeli din telefonul cel nou. Telefon care nu mai e la modă să fie ultraplat, ci a ajuns ultralat. Zilele trecute, fotograful Raed Krishan ne arăta un gadget de ultim strigăt: zoom-ul ataşat la mobil, care măreşte imaginea de 12 ori! Păi, ce ne mai trebuie? Dar să nu intrăm prea adînc în labirintul tehnicii moderne pentru că riscăm să ne pierdem şi nu există fir care să ne scoată de acolo. Lumea se schimbă, creşte, se măreşte sau se miniaturizează. Evoluează. În acelaşi timp, stă pe loc. Sau regresează.
În 1995, la Göteborg, Jonathan Edwards corecta de două ori în interval de 20 de minute recordul mondial la triplusalt. Devenea primul om care izbutea să sară peste 18 metri, cu 18,16, apoi urca la 18,29 metri. Ceva mai tîrziu, în acel an fabulos, dar şi în cei care au urmat, el a reuşit de mai multe ori să aterizeze în groapa cu nisip dincolo de bariera miraculoasă. În 1996, alt atlet, americanul Kenny Harrison, sărea şi el 18,09 metri. Apoi s-a aşternut liniştea peste această probă tehnică a atletismului, care părea a avea aceeaşi soartă ca şi săritura în lungime. Şi acolo recordul mondial sau proximitatea lui au devenit teritoriu interzis vreme de decenii, după ce Bob Beamon a zburat la 8,90 metri în 1968.
Totul pînă săptămîna trecută, cînd Teddy Tamgho a plutit pînă la 18,04 metri. Ce frumos sare francezul! Are o graţie de felină a alergării, a paşilor acelora care ajung să roadă tendoanele ca rezultat a mii de repetări, apoi a zborului deasupra gropii cu nisip. Cînd se înalţă, după bătaie, şi pedalează în aer, ai senzaţia că poate ateriza oriunde. Pe pistă. În tribună. Dincolo de stadion. E minunăţia pură a talentului şi a tehnicii unite într-o mostră de mişcare.
La finalul Campionatelor Mondiale de la Moscova, Nicolae Mărăşescu, cel mai reputat antrenor de atletism al României, spunea că performanţa lui Tamgho e cea mai mare de la această ediţie. Şi este aşa nu pentru că francezul ar fi stabilit vreun record, ci fiindcă, într-o formă ce arată nealterat, a întors timpul în timp. Paradoxal, s-a apropiat, în 2013, de vîrful din 1995. Anul în care Edwards aproape nu mai încăpea în groapă.
Multe recorduri mondiale ale atletismului au atins deja vîrste interesante. Unele au absolvit şcoala, altele şi-au serbat majoratul, altele chiar au terminat facultatea. În anii '80 şi '90, iată, ne putem da seama, oamenii erau mai puternici. Aruncau mai mult cu greutatea, discul ori suliţa şi străbăteau, cel puţin la feminin, cu viteză superioară tururile de stadion. Recorduri peste care se înalţă, ca fumul, semne de întrebare, dar care rămîn în continuare repere.
Poate că săritura lui Tamgho e semnul că ne apropiem de normalitate. Normalitatea anilor 2010, anticipată încă din anii '90. Sau poate e încă o performanţă care va aduna praf în cîteva decenii. Sau poate, pînă la urmă, e imposibil de stabilit unde începe şi unde se încheie normalitatea. Pentru asta ar trebui să fim puri, în suflet şi în faptă. Şi nu ştiu dacă se mai poate.
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
