SPECIAL „Și când mă duc, pe cruce o să scrie campion olimpic!” » GSP reface povestea campioanei „tăcute” Mihaela Peneș, care abia ne-a părăsit: „Aparte, cultă, extrem de caldă” + Mărturia Violetei Beclea

Discreție. Dacă ar fi un singur cuvânt care să o descrie pe Mihaela Peneș, atunci nu s-ar găsi altul mai potrivit. Este cel care apare în mărturiile tuturor celor care au interacționat, mai mult sau mai puțin, cu campioana olimpică la aruncarea suliței din 1964.

Și căldură, acesta este al doilea. Apoi inteligență. Cultură. Și din nou discreție. Avea numai 17 ani când a urcat pe prima treaptă a podiumului la ediția Jocurilor Olimpice de la Tokyo, 21 când a revenit în atmosfera celor cinci cercuri, cucerind argintul la Ciudad de Mexico. Apoi a devenit ea, Mihaela Peneș, mai târziu Peneș-Lipeț, după căsătorie. Omul.

S-a stins din viață recent, „în discreție, așa cum i-a și plăcut să trăiască”, spune pentru GSP altă campioană olimpică, Gabriela Szabo. A lăsat însă, dincolo de amintirea personalității ei și a pregătirii profesionale ireproșabile, una dintre poveștile cele mai neașteptate din istoria atletismului la Jocurile Olimpice.

Mihaela Peneș, marea surpriză la Jocurile Olimpice de la Tokyo 1964

„A venit rândul nostru să furnizăm o asemenea surpriză, considerată aici, la Tokyo, ca fiind cea mai de proporții dintre cât au fost până în prezent”, nota Romeo Vilara de la fața locului în Sportul Popular, cum se numea în acei ani Gazeta Sporturilor, de sâmbătă, 17 octombrie 1964.

A doua zi după succesul Iolandei Balaș la săritura în înălțime, când soarele reușise să învingă norii, Peneș s-a chinuit să se califice în finală, reușind acest lucru la ultima încercare. Câteva ore mai târziu, ea avea să înceapă întrecerea pe medalii. Și să intre prima în concurs.

„Un moment de concentrare, primul pas, al doilea, apoi alții, din ce în ce mai iuți, o oprire de-o clipită, o privire spre zările albastre și sulița țâșnește spre înălțimi, în timp ce colegii mei de la masa presei își revizuiesc notițele din calificări”, scria Vilara.

„Și sulița plutește, plutește și coboară în zbor prelung, dincolo de linia care marchează granița celor 60 de metri. Un ropot de aplauze și freamătul: «Cine-i temerara?» Tabela electronică arată că fata noastră a aruncat 60,54 metri. În pofida tinereții ei, a puținei sale experiențe de concurs și a proaspătului record mondial realizat chiar sub ochii ei”.

Se întâmplase în calificări, când sovietica Yelena Gorchakova reușise un 62,40 metri care lăsase tribuna blocată preț de câteva secunde. Pentru că trebuie să ne întoarcem un pic la calificări și chiar mai devreme, la vremea dinaintea plecării spre Tokyo.

„Mezina Mihaela, inclusă în lotul olimpic pentru a căpăta experiența marilor concursuri, pentru a se familiariza cu măreția Jocurilor (după versiunea oficială, căci adevărul a fost cu totul altul, dar să nu dezgropăm trecutul) ... și-a privit adversarele. La 17 ani, fără teamă”, scria Iolanda Balaș în cartea sa Atena-Atlanta 1896-1996.

În calificări aruncase modest, 51,59 metri, o încercare privită de celelalte „cu condescendență, chiar ironie”, își amintea peste ani Mihaela. „Rezultatul nu m-a descumpănit, dimpotrivă, m-a ambiționat”, adăuga.

„Eram hotărâtă să-mi vând scump pielea, cu toate că nu aspirasem decât să mă clasez onorabil. Pe undeva însă, în subconștient, mijea flacăra speranței”, rememora viitoarea campioană. Și a venit finala, cu acea primă aruncare de peste 60 de metri.

Mihaela Peneș: „Pentru o clipă mi-a venit să-i strig crainicului să repete”

„Până în clipa în care arbitrii au anunțat rezultatul, nu avusesem emoții deosebite”, povestea Peneș în Atena-Atlanta 1896-1996. „Gândindu-mă la ce a urmat, râd câteodată de mine. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. În acel moment am simțit o sudoare rece pe șira spinării și m-am simțit... nu știu cum. Eu, Mihaela, nu alta, aruncasem 60,54 metri. Pentru o clipă mi-a venit să-i strig crainicului să repete, că poate nu auzisem bine. Voiam o reluare TV, ca la fotbal, la vreunul dintre goluri”.

Atunci a simțit cu adevărat, după cum a mărturisit, ce înseamnă emoția. Au urmat aruncările adversarelor, toate sub reperul fixat de adolescenta română! „Inima mi se făcuse cât un purice. Chinurile iadului, nu alta, trei ore în care am slăbit câteva kilograme”, descria ea acea stare prelungită de expectativă.

Nu a mai făcut mare lucru la următoarele ei tentative, însă nici nu a depășit-o vreo altă sportivă. Nici Gorchakova, nici cealaltă sovietică faimoasă, Elvira Ozolina. „A fost cum a fost, dar a meritat!”, rezuma Mihaela Peneș ziua cea mai strălucitoare din cariera ei.

Era elevă la Școala Medie numărul 35 din București, în clasa a XI-a A. Regretatul Ioan Chirilă reproducea în Sportul Popular într-un reportaj, inedit pentru acele vremuri, atmosfera din liceu, cu colegii de clasă care scriseseră pe tablă: „URA! BRAVO, MIHAELA! BIS MEXICO!”.

În clasa a X-a fusese a patra cea mai bună la studii, cu media de 8,37. Nea Vanea a întrebat cine e premiantul clasei, iar răspunsul a fost, pe trei voci: „Premiantul e la Tokyo!”. Un coleg, Petre Potcovaru, îi mărturisea: „Formidabilă Mihaela noastră. La plecare mi-a spus cu simplitatea ei cunoscută: «Știi, Petrică, acolo, la Tokyo, am un mare avantaj: nu mă cunoaște nimeni. Cine știe ce mai iese din asta?»”.

Lăudată de presa internațională: „O româncă necunoscută cu numele de Mihaela Peneș”

A ieșit ce e mai bun: aurul olimpic. O surpriză pe care agenția DPA, din Germania Federală, o relata astfel: „O româncă necunoscută cu numele de Mihaela Peneș a spulberat toate iluziile marilor ași. Elevă din București, despre care am auzit doar de o lună, când s-a afirmat la Europenele de juniori, câștigând și titlul, le-a timorat pur și simplu pe adversarele ei prin acea fantastică aruncare de 60,54 metri realizată din prima încercare”.

Începuse să practice sport din copilărie, de la 5-6 ani. Întâi înot, însă, devenind înaltă și cu o constituție mai robustă, l-a abandonat, îndreptându-se spre baschet. Până la urmă, un profesor a îndemnat-o să meargă la atletism. A început cu aruncarea greutății, însă antrenorul Lisandru Pandele a remarcat-o și a orientat-o către suliță.

După Tokyo 1964, a devenit campioană mondială universitară în 1965, cu o aruncare de 59,22 metri. În anii următori, a avut mereu reușite de peste 59 de metri, dar la momentul selecționării pentru Jocurile Olimpice de la Ciudad de Mexico 1968, era aproape să fie lăsată pe dinafară.

Probleme înainte de Mexic 1968, argint la final

A fost inclusă până la urmă în lot, iar în Sportul din 17 octombrie 1968 mărturisea că înainte cu câteva luni se accidentase, suferind o întindere serioasă care „mi-a pricinuit mari dureri în regiunea spatelui. Am ascuns situația de teama de a nu pierde cumva și mai mult încrederea, și așa șubredă, care mi se acordase în ultima vreme.

M-am reținut de la antrenamente din această cauză, iar la concursurile la care am participat totuși, am făcut-o pentru a realiza acel rezultat care mi se cerea tot mai insistent. Acum, când totul a ieșit cum trebuie, pot să spun întregul adevăr și să solicit mai multă încredere în sportivi!”. Mărturisire curajoasă, într-un an al deschiderii însă, în urma Primăverii de la Praga.

A ieșit cum trebuie înseamnă că a cucerit o nouă medalie olimpică, pe Estadio Olimpico Universitario din capitala Mexicului. Cea de argint. Din nou a aruncat cel mai bine din prima, 59,92 m. A depășit-o unguroaica Angela Nemeth, din a doua tentativă, 60,36, și așa a rămas ordinea până la final.

„Nu m-am uitat niciun moment la adversarele mele și am stat intenționat cu spatele spre tabela care anunța rezultatele. Mi-am impus acest mod de a proceda ca să-mi pot realiza propriul meu concurs, indiferent de desfășurarea probei și de performanțele celorlalte”, detalia ea în Sportul. Avea 21 de ani.

La revenirea acasă a mai concurat până în 1972 inclusiv, apoi s-a retras din activitate. A absolvit Institutul de Educație Fizică și Sport și a rămas aproape de sport încă multă vreme, până spre mijlocul anilor 2000, ocupând funcții în cadrul federației de atletism, apoi al comitetului olimpic, de unde s-a pensionat în 2005.

Regretata Iolanda Balaș povestea în 2008 în GSP că „după ce i-a murit soțul, și-a depus imediat dosarul”, amintind că în același an Mihaela Peneș-Lipeț își pierduse ambii părinți.

Discretă, mereu discretă. A lăsat însă urme pozitive adânci asupra celor care au interacționat cu ea de-a lungul timpului.

Gabriela Szabo: „Era o persoană extrem de caldă”

„Am cunoscut-o în anii 1990-2000, iar după ce m-am retras din activitatea sportivă, împreună cu doamna Iolanda Balaș-Soter am fost invitate la Vatican. Acolo ne-am apropiat un pic mai mult, am avut mai mult timp să stăm de vorbă”, a spus pentru GSP Gabriela Szabo.

„Era o persoană extrem de caldă, vorbea engleză foarte bine, ceea ce m-a impresionat extrem de tare. A fost invitată la federația italiană de atletism și s-a prezentat în engleză”, a continuat Gabi.

„Am ținut legătura cu ea prin sms și îmi răspundea. Când lucram la federație, când erau evenimente importante, o invitam. Nu răspundea la telefon, dar la mesaje da și spunea: «Cu mare drag aș fi venit, dar nu sunt în localitate». Însă niciodată nu a refuzat.

E trist când pierdem asemenea oameni... M-a impresionat felul ei blând de a fi, era distantă, în sensul bun al cuvântului, și mereu a avut o vorbă bună de spus”, a încheiat campioana olimpică la 5.000 m din 2000.

„Era un om de mare discreție și bun simț, foarte cultă, puteai să vorbești pe absolut orice temă cu ea și îi plăcea să fie ca un profesor, te îndruma. Cu atleții, cu toți sportivii, le dădea sfaturi foarte bune, era foarte mămoasă, însă discretă”, spune și Cristina Vladu, purtător de cuvânt al FR Atletism.

Violeta Beclea: „Niciodată nu s-a pus în evidență!”

Violeta Beclea, vicecampioană olimpică la 1.500 m în 2000, la Sydney, a avut ocazia să lucreze alături de Mihaela Peneș la COSR. Interacțiunea cu ea a marcat-o în cel mai bun mod.

- Violeta, cum ai cunoscut-o pe Mihaela Peneș și ce impresie ți-a lăsat?
- Am cunoscut-o ca om din administrația Federației Române de Atletism, apoi ca membru în administrația Comitetului Olimpic și Sportiv Român. Iar în 2005, când eu am venit la Comitetul Olimpic, preț de câteva luni, am fost colege aici, după care s-a pensionat.

- Cum ai caracteriza-o?
- A fost un om extraordinar de educat, de civilizat și foarte bine pregătit. Am învățat pe parcursul celor câteva luni foarte multe de la ea privind educația olimpică și tot ce implică ea, pentru că conducea la acel moment Departamentul de educație olimpică. Un om aparte, deosebit, discret, ceea ce am apreciat foarte mult la ea, discreția, și cred că lucrul ăsta a fost remarcat de toți cei din jurul ei.

- Și-a lăsat amprenta asupra sportului de la noi...
- Un om valoros, care și-a adus contribuția pentru tot ce înseamnă perioada de glorie a atletismului românesc. Ea era, a fost acolo și a construit, și apoi la Comitetul Olimpic împreună cu doamna Lia, Dumnezeu să o odihnească! Au făcut o echipă extraordinară. Multă lume îi poartă respect, și nu numai din atletism, am văzut și pe rețelele de socializare, mulți sportivi din foarte multe discipline care vin cu aprecieri și cu laude și cu regrete mari.

- Vorbea vreodată de cariera dânsei, dădea vreun exemplu?
- A fost omul care niciodată, în toate discuțiile, nu se punea în evidență, ceea ce ducea spre o apreciere mult mai mare. Niciodată nu se dădea exemplu, ba dimpotrivă, încerca să construiască din materialul existent, al celui pe care îl avea în față. Niciodată nu spunea că eu am făcut, că eu am dres, că mie mi-a mers. Niciodată n-am auzit-o, chiar niciodată.

- Ce te-a impresionat cel mai mult?
- A fost un om deștept. Am găsit în ea un om care a demonstrat că a citit foarte mult la viața ei. Sunt oameni pe care îi identifici foarte repede în discuție. Îți dai seama că e cineva care citește, care a citit. Avea un discurs extraordinar. Îmi plăcea s-o ascult foarte mult vorbind despre ceea ce înseamnă educație olimpică. Multe lucruri am avut de învățat de la ea.

Mihaela Peneș a avut un singur moment de revoltă, când a spus în 2004 că „noi nu suntem foști campioni. Titlul nu ni-l poate lua nimeni. Și când o să ne ducem, pe cruce o să ne scrie campion olimpic”. Și-a petrecut ultimii ani ai vieții fără ieșiri publice, într-o recluziune căutată.

Discretă, acel cuvânt care o caracterizează cel mai bine, peste timp și vremuri. Și așa s-a stins, cum a trăit. Rămâne însă povestea ei și impresia lăsată asupra oamenilor. Și mai presus de toate, strălucirea de campioană olimpică.

CV Mihaela Peneș

• Născută pe 22 iulie 1947 la București
• Avea 1,88 m
• A absolvit Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti (1970)
• Legitimări: C.S.Ş. Bucureşti (1961 - 1965), Dinamo Bucureşti (1966 - 1972)
• Antrenori: Lixandru Pandele (1961 - 1966), Titus Tatu (1967 - 1972)
• Jocuri Olimpice: aur la aruncarea suliței la Tokyo 1964, argint la Ciudad de Mexico 1968
• Campionate Europene: argint în 1966
• Jocuri Mondiale Universitare: aur în 1965
• Antrenor federal (1982 - 1984); Secretar federal adjunct (1985 - 1989) la Federaţia Română de Atletism
• Membru al Comitetului Olimpic Român (1990 - 2002). Director Departament educaţie olimpică (1990 - 1998) ; Secretar General (1998 - 1999), la Comitetul Olimpic Român
• Director al Academiei Olimpice Române (2000 - 2004)
• Ambasador naţional pentru sport, toleranţă şi fair play la Consiliul Europei (1994 - 1999)