Articol de Marius Mărgărit - Publicat sambata, 03 decembrie 2011 00:00 / Actualizat vineri, 02 decembrie 2011 23:40
Tipul a pornit în expediţia vieţii lui spre a demonstra că ”pakistanezii ştiu să facă şi lucruri bune, nu să fie văzuţi doar ca terorişti”. Şi, o dată ajuns în zona Carpaţilor, spune că "nimic din ce auzisem despre români, că sînt răi şi hoţi, nu e adevărat. Sînt oameni şi prieteni minunaţi, m-au ajutat enorm".
Era doar un puşti din Pakistan care terminase liceul cînd tatăl său l-a anunţat că trebuie să plece în America, să-şi continue studiile acolo. Familia sa nu era foarte înstărită, dar îndeajuns de stabilă financiar să-i poată oferi acest vis.
"Dar era visul lor să merg în State, nu al meu. Am plîns, dar tata n-a vrut să audă. «Gata! mi-a zis, pleci la San Francisco, la fratele tău!». De atunci eram îndrăgostit de motociclete. Nu avusesem încă nici una. De la 4-5 ani, prietenii mei voiau să se uite la desene animate, eu doar să văd cursele de viteză. Valentino Rossi era idolul meu. Şi mi-am zis: «Bine, plec în America numai ca să-mi pot lua cît mai repede o motocicletă!»". Aşa a început aventura lui Moin Khan.
De la bicicletă la un hîrb de Kawasaki
Cum a ajuns la San Francisco, Mohy, fratele său mai mare, i-a cumpărat o bicicletă second hand cu 10 dolari. Apoi, după numai o săptămînă, a plecat acasă, în Pakistan. "Am rămas singur în SUA. Fără bani, fără nimic!", îşi aminteşte Moin. S-a angajat la un restaurant indian. Şi, după cîteva luni, şi-a cumpărat prima sa motocicletă, un Kawasaki Vulcan 750, la mîna a doua, cu 1.200 de dolari.
Avea doar 20 de ani şi începuse să viseze. "Eram înnebunit să fac drifturi, acrobaţie pe motor, să plec în călătorii. Primul plan era să merg din San Francisco în Alaska, cu motocicleta mea sport, dar curînd mi-am schimbat gîndurile".
Unchiul i-a trimis bani pentru haine, el a cumpărat o motocicletă!
După patru ani în San Francisco, se săturase să vadă la televizor cum pakistanezii erau prezentaţi doar ca terorişti. "Într-o zi, după o astfel de ştire, m-am decis. Hai să fac ceva ce n-a mai făcut nimeni! Să merg pe motocicletă de la San Francisco pînă în Pakistan. Să vadă lumea că nu sîntem doar terorişti, că sîntem capabili să facem şi lucruri bune, interesante. Era ianuarie 2010, iar în iulie urma să termin facultatea. Am început să mă interesez pe forumuri, cam de cîţi bani aveam nevoie. Concluzia era că îmi trebuiau cam 20.000 de dolari pentru o motocicletă bună şi încă 20.000 de dolari pentru drum. Mi-am luat trei slujbe. Totul ca să strîng banii pentru această aventură", povesteşte Moin.
A înţeles însă repede că nu va putea aduna suma necesară. Se gîndea să facă drumul cu vechea sa Kawasaki Vulcan. "E imposibil!", îi spuneau toţi prietenii motociclişti, sugerîndu-i că ar fi o nebunie să încerce o asemenea experienţă pe şaua unui hîrb. Aşa că a găsit la anunţuri o puternică Honda CRB, pe care a dat 2.900 de dolari: "Cam 1.500 îi aveam de la unchiul meu din Pakistan, care mi-i trimisese să-i cumpăr haine! Restul am mai luat de pe la amici".
De la un capăt la altul al lumii cu 9.000 de dolari în buzunar
Şi, pe 10 iulie 2010, a plecat la drum de 40.000 km, avînd doar 9.000 de dolari în buzunar. "Am luat-o întîi spre Canada. Acolo am înţeles că voi reuşi. Eram într-un mic orăşel, alimentam motorul, cînd un alt motociclist a venit. Am intrat în vorbă, i-am spus ce vreau să fac. Eu plecam spre Calgary, dar se însera. M-a luat la el acasă. Soţia ne-a pregătit o masă pe cinste. Şi-a chemat toţi prietenii motociclişti: «Veniţi să-l vedeţi pe nebunul de pakistanez care vrea să se ducă pînă acasă pe două roţi!». Atunci am înţeles că, avînd doar o motocicletă, «fraţii» mei mă vor ajuta să-mi duc la capăt călătoria".
"Eşti nebun? Tu mori şi-mi ceri să-ţi fac poze?"
De la New York, a trimis motocicleta cu vaporul. Era doar 700 de dolari, cu avionul l-ar fi costat 1.900 de dolari. El a ajuns la Londra cu avionul. După trei săptămîni, a luat-o din nou la drum. "Aveam nevoie să mă refac. Era ciudat să dorm într-un pat normal după atîta timp în care am petrecut cîte 12 ore pe zi pe o motocicletă de viteză".
Între timp, şi-a început un jurnal de călătorie pe Facebook, ADifferentAgenda, unde a postat impresii, poze şi filmuleţe. Curînd, sute de oameni au început să-i urmărească aventura, să-l încurajeze. În Germania, aproape de Munchen, a avut primul accident. "Am alunecat într-o curbă. Capul mi-a ajuns sub gardul de protecţie, în tufişurile din jur, picioarele erau pe drum şi motocicleta era peste ele. Au venit poliţiştii, oamenii din împrejurimi. Nu puteam să mă ridic. Am deschis însă fermoarul de la geacă, i-am dat unui poliţist aparatul foto şi l-am rugat să-mi facă nişte poze, aşa cum eram. Nu-i venea să creadă! Le-am pus pe Facebook. Iar cei care mă urmăreau erau entuziasmaţi. «Pentru fiecare filmuleţ şi pentru poze o să-ţi punem cîte 10 dolari în cont». Aşa am rezolvat şi problema financiară", spune zîmbind Moin. A avut noroc, a scăpat teafăr din incident şi după 5 zile a pornit iar la drum.
"La Arad, îmi era frică să nu-mi dispară tot după accident"
Din Ungaria a ajuns în România. Pe 20 octombrie, între Arad şi Timişoara, în dreptul localităţii Vinga, o maşină de pe contrasens a virat brusc la stînga şi l-a lovit în plin. O întîlnire şocantă cu ţara lui Dracula, nu?
"Motocicleta era praf, la fel şi eu. Mă durea tot. Cei de la Ambulanţă mi-au spus că am o mînă ruptă. Deşi abia puteam să vorbesc, acolo, întins pe jos, am deschis iar fermoarul magic, am scos aparatul şi l-am rugat pe un poliţist să-mi facă poze. S-a crucit, dar s-a conformat! «Eşti nebun, eşti aproape mort şi tu vrei să-ţi fac poze?!»", povesteşte Moin începutul istoriei sale din România.
Şi continuă: "Cînd m-au luat cu ambulanţa eu tot întrebam de motocicletă, de bagaje. Mi se spusese că oamenii sînt puşi aici numai pe rele şi pe furat. Îmi era frică să nu dispară tot. Mi-am făcut poze în ambulanţă, cu gulerul acela special la gît". Avea două coaste şi degetul mare de la mîna dreaptă fisurate. După alte 5 zile, a ajuns la Bucureşti.
"Roagă-te pentru mine timp de 30 de zile!"
În spitalul din Arad, Moin a fost însă vizitat imediat de Daniel Jula, un cunoscut motociclist din zonă: "A venit în fiecare zi să vadă cum mă simt. Mi-a adus un scaun cu rotile şi m-a dus la Poliţie, să văd motocicleta. Cel care mă lovise nu avea asigurare. A vrut să-mi dea bani. Mă gîndeam că dacă vine cu vreo 5.000 de dolari, să iau doar o mie. A adus doar 250 de euro, toţi banii lui. Cînd am văzut ce amărît era, n-am mai luat nimic. Nu degeaba Moin, numele meu, înseamnă «cel care ajută», în limba noastră. Pentru mine, aventura asta e doar o parte a vieţii mele. Pentru el, banii ăia erau probabil tot ce adunase în ani de muncă".
I-a mai solicitat, totuşi, ceva în plus omului care l-a lovit: "I-am spus ca 30 de zile să se ducă la biserică, să se roage pentru mine cîte cinci ore. Nu ştiu dacă a făcut asta, dar dacă s-a rugat măcar un minut, pentru mine înseamnă ceva".
Pus pe picioare de motocicliştii români
Cum a trecut peste accident? "Daniel m-a ajutat cu un mecanic de-ai lui şi am pus cît de cît motocicleta pe roţi, dar multe dintre piesele distruse erau scumpe şi nu se găseau aici. M-au ajutat şi motocicliştii din California. Au strîns piesele unii de la alţii şi mi le-au trimis în România".
Ajuns la Bucureşti, Moin a fost imediat ajutat de Asociaţia Motocicliştilor din România, condusă de Dan Popescu. Reparaţia integrală a motocicletei a fost suportată de "fraţii" români. Sorin "Axa", unul dintre cei mai buni mecanici ai Asociaţiei, a început să asambleze totul. "E un tip genial! Nu ştiu cum reuşeşte, dar în cîteva zile am să pot pleca iar la drum. Şi sper ca pînă la sfîrşitul lui decembrie să ajung acasă, în Lahore, la familia mea", a spus Moin, care a început să vorbească şi româneşte. De-ajuns de bine ca să spună "Mulţumesc, România!" şi să completeze, haios: "Dacă ar fi să mai am vreodată un accident, în România aş vrea să cad. Oamenii m-au făcut să mă simt ca acasă. Cînd mă însor, aici o să fac luna de miere!".
"Prima dată m-am urcat pe o motocicletă la 11 ani. I-am furat-o tîmplarului care venise să lucreze la noi acasă. Am mers cu ea pînă n-a mai avut benzină. Cînd am adus-o înapoi, ai mei m-au pedepsit rău. Eram o belea de mic!" (Moin Khan, motociclist pakistanez)
"Un singur lucru nu mi-a plăcut în România. La spitalul din Arad, doctorul a venit să mă vadă după patru zile, deşi aveam dureri mari. Dar colegii mei de salon, asistentele, au fost senzaţionali! Nicu şi Barbu, doi vecini de pat, mă ajutau să urinez şi curăţau după mine" (Moin Khan, motociclist pakistanez)
"Ca să pot strînge banii pentru acest proiect, un an şi jumătate am mîncat de trei ori pe zi doar orez cu ketch-up. Nu ştiam cum o să se termine această aventură, cum am să ajung acasă. Eram împăcat cu gîndul că aventurile pot reuşi sau eşua. Dar trebuia s-o fac!" (Moin Khan, motociclist pakistanez)
"Motocicliştii din toată lumea sînt o familie. Acum, şi cei din România fac parte din familia mea. M-au ajutat enorm, fără ei n-aş fi reuşit niciodată să-mi continuu călătoria, să ajung acasă pe motocicletă, cum mi-am propus" (Moin Khan, motociclist pakistanez)
271 km/oră a fost viteza maximă cu care a mers Moin Khan pînă acum în călătoria sa, pe o autostradă din Germania
40.000 de km este distanţa pe care o va parcurge Moin Khan din San Francisco pînă acasă, în Lahore, el străbătînd inclusiv Canada şi numeroase ţări europene
)
)
)
)
)
)
)
