Cele mai nebune cățărări din ciclism. De pe Mont Ventoux pe Angliru, la o pantă de 24%: „O barbarie! Ce vor de la noi? Sânge?”

de Adrian Cochino

Fanii le iubesc, fiecare zi a plutonului pe aceste cățărări este o zi de sărbătoare. Cicliștii le urăsc, dar se aruncă pe ele cu toate forțele, își riscă sănătatea și chiar viața, în căutarea victoriei și a faimei eterne.

E simplu. Oricine câștigă pe Mont Ventoux, pe Passo di Mortirolo sau pe Alto de l'Angliru va rămâne în istorie. Dar care sunt cele mai dificile cățărări din ciclism?  

Mont Ventoux, Franța

Una dintre cățărările simbolice ale Turului Franței, Mont Ventoux este cunoscută pentru creasta ei golașă, expusă vântului, dar mai ales căldurii care îi lovește pe cicliștii obosiți de kilometrii de urcuș.

Este o arătare. Un munte înalt și singuratic, în mijlocul unui peisaj deluros. Uriașul din Provence, cum i se mai spune, poate fi văzut în zilele senine de la o distanță de 100 de kilometri. Cățărarea, care are o lungime de 21,4 kilometri, începe din satul Bedoin, cu un urcuș relativ ușor, printre podgoriile de viță de vie, înainte de a deveni tot mai abruptă, cu un maxim al pantei de 12-13% și o medie de 7,43%.

Pe final, peisajul este aproape dezolant, lunar și fără vegetație. Piatra albă reflectă și mai mult căldura soarelui de iulie, îngreunând efortul sportivilor. Urcată într-un ritm normal, într-o zi noroasă, cățărarea nu ar pune multe dificultăți celor obișnuiți cu muntele. În ritmul cursei, în mijlocul verii, devine un iad. 

„E un despot al cicliștilor, nu îi iartă pe cei slabi și extrage un tribut nedrept de suferință”, spunea filosoful francez Roland Barthes cu referire la Ventoux. Și nu exagera. În 1967, britanicul Tom Simpson s-a prăbușit de pe bicicletă și a murit în timpul etapei a 13-a a Turului Franței, la 29 de ani. Autopsia a descoperit că de vină a fost amestecul de amfetamine și alcool, combinate cu căldura și cu efortul depus de ciclist. S-a estimat că în ziua cu pricina, termometrele arătau că în anumite locuri ale cățărării temperatura atingea 55 de grade Celsius. Vârful a devenit un loc de pelerinaj, și nu doar pentru britanici.

Cățărarea, care a figurat de mai multe ori pe traseul Marii Bucle, a avut de-a lungul timpului câteva dueluri fantastice. În mintea tuturor va rămâne cel din 2000, când Marco Pantani și Lance Armstrong s-au îndepărtat de rămășițele plutonului, iar Piratul a obținut o legendară victorie.

Muro di Sormano, Italia

I se mai spune „zidul”, iar mulți cicliști ar prefera să plece acasă decât să îl urce. Cățărarea, inclusă în Turul Lombardiei, unul dintre cele cinci Monumente ale ciclismului, nu este una lungă - 1,7 kilometri, dar este foarte abruptă, cu o pantă medie de 17% și un maxim de 26%. A fost scoasă de pe traseu la trei ani după ce a fost introdusă, în 1960, ca urmare a nemulțumirii cicliștilor.

În 2012, cățărarea s-a întors însă în Il Lombardia, pavată și înfrumusețată cu mesaje ale cicliștilor din epoca de aur inscripționate pe asfalt. Muro di Sormano se află acum relativ departe de final, înainte de altă cățărare renumită, dar mai puțin brutală - Madonna del Ghisallo.

Monte Zoncolan, Italia

Cățărarea situată în Dolomiți, cu drumurile sale înguste, tunelele întunecoase și serpentinele dificile, înțesate de mii de fani care îi împing pe cicliști de la spate, este considerată a fi una dintre cele mai dificile din lume, dacă nu cea mai dificilă. Există mai multe căi de a ajunge în vârf, dar unul în special este folosit în Giro, cel din Ovaro, cel mai dificil, cu o lungime de 10 kilometri și o pantă medie de 11,5%.

De două ori câștigător pe Zoncolan, Gilberto Simoni a descris-o perfect: „E ca o execuție lentă. Cea mai ușoară porțiune din Zoncolan este mai grea decât cea mai dificilă parte a Turului Franței”.

În vreme ce unele cățărări devin mai blânde spre final, Zoncolan doar se îngreunează. Ultimii opt kilometri au o pantă medie de 15%, cu un vârf de 22%. Secretul abordării? „Fiecare trebuie să meargă în ritmul lui”, spune cățărătorul italian Domenico Pozzovivo, citat de Cycling Weekly.

„Dacă ești într-o zi bună, poți să-i lași în urmă pe toți, câștigi și spui că este frumoasă, dar pentru toți ceilalți e suferință. De fiecare dată când am urcat-o am suferit”, adaugă el. Ultimul urcuș pe Zoncolan a fost câștigat de Chris Froome în 2018, în etapa a 14-a din Giro. Abia după alte cinci etape reușea însă britanicul incredibilul său atac care i-a adus victoria finală. 

Passo di Mortirolo, Italia

Situată în Alpi, nu departe de prietenele sale, Passo din Stelvio și Passo Gavia, Passo di Mortirolo este și ea una dintre cele mai grele cățărări, alături de Zoncolan și Alto del Angliru. Dar dacă Angliru a fost adăugată în 1999, iar Zoncolan abia în 2003, Mortirolo îi înfruntă pe cicliști încă din 1990.

Există trei rute de acces către vârf, dar cea mai complicată și cea mai folosită în Giro este cea care pleacă din Mazo din Valtellina. Are 12,4 kilometri lungime, o pantă medie de 10,5% și un maxim de 18%, neîndurătoare până în vârf.

Între kilometrii 3 și 6, în chiar inima cățărării, panta are o medie de 11-15%. Ca un boxer care nu te doboară, dar te lovește necontenit, scrie Cyclist.co.uk.

După a 14-a serpentină, drumul îngust iese pentru scurt timp din pădure și ajunge pe o pajiște. Aici s-a ridicat Alberto Contador în pedale și s-a îndepărtat de Fabio Aru în Giro 2015, pe care l-a și câștigat.

După alte câteva serpentine, urcușul trece pe lângă o sculptură a lui Marco Pantani. „Piratul” a câștigat pe Mortirolo în 1994 și a intrat definitiv în istoria ciclismului. Sculptura a fost ridicată aici după moartea lui, în 2004, de Asociația Cicliștilor Profesioniști Italieni, și îl înfățișează pe „Pirat” în poziția sa clasică de atac, cu o privire aruncată peste umăr, către cei rămași în urmă. Monumentul dedicat lui Pantani înseamnă însă că din cățărare a mai rămas o treime. Chinul continuă, până la sfârșit. 

Alto del Angliru, Spania

• Cu o lungime de 12,5 kilometri, o pantă medie de 10% și un maxim de până la 24%, Angliru este o bestie a cățărărilor, urâtă de cicliștii din pluton și iubită de fanii din întreaga lume.
• Organizatorii Vuelta a Espana au vrut o cățărare care să rivalizeze cu faimoasele Alpe d'Huez și Mont Ventoux din Turul Franței sau cu Mortirolo din Giro. Au găsit-o. 
• În momentul în care cicliștii trec de primii cinci kilometri, panta ajunge la 13% și nu mai scade până spre final. 
• Între kilometrul 9 și kilometrul 11, panta are o medie de aproape 16%, iar cicliștii par că se târăsc, fiecare pedală mai aduce un metru parcurs, iar spițele roții pot fi numărate una câte una.

Faima Angliru a sporit după ce în 2002, în etapa a 15-a a Turului Spaniei, alergată pe ploaie, haosul generat de mașinile blocate pe traseu și de căzăturile repetate l-au determinat pe britanicul David Millar să se oprească la un metru de linia de final și să își scoată numărul de concurs, abandonând practic cursa în semn de protest.

Faimoasă a rămas izbucnirea directorului Kelme, Vicente Belda. „Ce vor de la noi? Sânge? Ne cer să fim curați și să nu ne dopăm, apoi le cer cicliștilor să înfrunte asemenea barbarie!”, a spus acesta.

Ultima cățărare pe Angliru a fost câștigată în 2017 de Alberto Contador. În ultima sa cursă înainte de retragerea din ciclismul profesionist, Contador le-a făcut un cadou minunat fanilor ajungând primul în vârful brutalului urcuș, rezistând eroic unui atac pe final venit din partea lui Chris Froome, câștigătorul Turului în acel an.