De la Bauke Mollema la Mark Cavendish » Editorialul criticului Victor Morozov după săptămâna 2 de Turul Franței

Ciclismul a devenit un sport straniu: greu de imaginat probă fizică mai nimicitoare, care să fie totuși controlată în așa măsură de obsesia pentru cifre și strategii. De unde și suspansul diluat în lupta pentru tricoul galben, de unde și agasarea concentrată în fața acestor etape în care nu trebuie decât să stai la cutie și să-ți menajezi forțele. 

Căci cine – în era căștii din ureche și a ochilor din ciclocomputer – mai e ca Bauke Mollema, veteranul olandez de la Trek-Segafredo, care și-a trecut în cont o frumoasă victorie de etapă în Quillan, la capătul unui atac pe o coborâre periculoasă unde nimeni n-a putut ține pasul cu el? 

Au urmat 40 de kilometri solo pentru Mollema, îndeajuns pentru a-i admira ghidonul pleșuv al bicicletei, de unde lipsea eternul ecran umplut cu statistici de tot soiul. Legenda spune că Mollema își întreabă colegii o dată la 15 kilometri despre numărul de borne rămase până la finish, mulțumindu-se în rest să ruleze mai la feeling, mai ca pe vremuri. Mie-mi place de el.

Scufundați în calcule până la brâu, ne-așteptam să nu simțim mari cutremure pe tabloul principal după această a doua săptămână, care se anunța mai plată decât prima. Așa a și fost. Singurul agitator din gașca favoriților s-a dovedit localnicul Guillaume Martin, liderul de la Cofidis, care-a smuls în sfârșit niște ropote de aplauze de la suporterii francezi cam lăsați pe dinafară anul acesta. 

Martin s-a făcut mic și s-a prins în hora evadării, ajungând în același Quillan pe locul 2 la general, după ce cu câteva ore înainte plecase din minunatul Carcassonne pe 9. Manevră isteață doar pe jumătate, căci a doua zi a cam dat la rame pe cățărările către capitala Andora la Vella, încheind etapa epuizat, frustrat și revenit pe același loc 9 de unde-și începuse aventura. O zi de pauză cu miros de Zi a Cârtiței pentru Guillaume Martin.

Focul de artificii și focul de paie

Pogačar și urmăritorii săi nici n-au băgat de seamă zbuciumul inutil, dar palpitant al francezului: cel dintâi pentru că era prea departe pentru a putea fi ajuns, cei din urmă pentru că nu par să mai poată fi treziți din resemnarea în care i-a afundat slovenul pe Col de la Colombière, acum mai bine de o săptămână. 

Ca și cum atunci ar fi „murit” Turul, iar acum se poate moțăi în pluton. Semn bun pentru rutierul nostru tricolor, cam singurul care a avut zvâcul unui atac teribilist împotriva tricoului galben. În sensul ăsta, etapa andorreză de ieri a fost mai mult amuzantă decât altceva: de văzut strategia abracadabrantă a celor de la Ineos, care și-au trimis din start doi oameni în evadare, apoi i-au rechemat la vatră înaintea ultimei cățărări, Col de Beixalis (6,4 km cu 8,5%), doar-doar îi vor putea asambla un trenuleț de clasa întâi lui Richie Carapaz, pentru a încerca să doboare un Pogačar complet izolat.

Vorba vine, din moment ce Carapaz a dat câteva pedale – așa cum a făcut-o și înainte de Tignes, și pe Mont Ventoux –, apoi s-a lăsat păgubaș, văzând (fatalitate!) că tăurașul sloven răspunde iarăși prompt la provocare, chiar dacă nu se mai duce de unul singur până în vârf. 

Au circulat zvonurile că Pogačar ar fi obosit, de când fusese lăsat în urmă pe a doua cățărare de pe Ventoux de către alt tinerel, Jonas Vingegaard de la Jumbo-Visma, locul 3 la general. 

Zvonuri infirmate ieri pe Beixalis, unde mai toți oamenii din top 10 – chiar și „dieselul” Rigoberto Uran – s-au întrecut în atacuri la cacealma și în fente de luat ochii, sfârșind prin a trece de acest ultim hop în grup compact. Remiză cu acordul lui Pogačar și cu un premiu special de actorie pentru Ben O’Connor, omul meu de la AG2R, care s-a agățat la rândul său cu înverșunare de roata favoriților, ba chiar a și atacat de vreo două ori, pentru onoare, după ce amenințase că-și dă duhul cu câteva clipe înainte.

Toate reflectoarele pe Mark Cavendish

Ne uităm la anumite etape de parcă ar fi episoadele unui sezon nou dintr-un serial cu plot subțire, în care doar ultimele minute produc o deflagrație – sau o fâsâială – pentru care s-au orchestrat de la început mișcări ambițioase de trupe. 

Cu-atât mai mult ne bucurăm când un om din subsolul clasamentului general – ciclismul este cu-adevărat un sport straniu – reușește să ne ofere câteva momente (nu prea multe, totuși: cât un sprint pentru finish) de emoție autentică. Mark Cavendish este numele acestui revenant ieșit cu chiu, cu vai dintr-o poveste motivațională, cum nu credeam că există decât în cărțile de duzină.

Paradox: pe cât de calmi ne păstrăm tot timpul cu tânărul Pogačar, știind că nu trebuie să ne temem pentru el nici măcar când e pe cont propriu, pe atât de îngrijorați bâțâim toată ziua din picior cu bunelul Cavendish, știind că nimic nu e garantat pentru el nici măcar când e înconjurat de trenulețul – un marfar cu pedale – coechipierilor de la Deceuninck. 

În fața lui Cavendish nu avem liniște nici pe plat, când știm că urmează sprintul în care va țâșni pentru victorie, nici pe munte, când știm că urmează lupta cu timpul regulamentar, pe care până acum a câștigat-o mereu, dar la limită. Vin etapele grele din Pirinei. 

Dacă trece de ele, „Cav” e așteptat în verde pe Champs-Elysées, pentru o ultimă victorie, a 35-a, care l-ar duce deasupra lui Merckx și ar încheia rotund visul acestui luptător de pe Insula Man, care nu știe ce înseamnă să te dai bătut.